Fiorul primei iubiri

Nu păreau să aibă mai mult de 16-17 ani. Erau strâns lipiţi unul de altul, înlănţuiţi într-o îmbrăţişare pătimaşă. Ea îi zâmbea şi mâinile îi mângâiau molatic faţa. Fruntea lui trăda durerea fizică provocată de atingerea mâinilor ei. Universul părea să fie doar al lor şi nu avea nici o importanţă că staţia era plină de oameni.
Ea s-a ridicat pe vârfuri apropiindu-şi mai mult faţa de cea a băiatului. Mâinile lui s-au strâns pe mijlocul fetei apoi brusc s-au relaxat. Ea s-a îndepărtat puţin privindu-l cu atenţie. Ochii flăcăului păreau să fie în lacrimi iar nasul roşu purta semeţ urmele unghiilor ei: îi storsese un coş.

Ar trebui să rămânem în ţară

Sau nu. Despre asta discutam cu o prietenă în urmă cu câteva săptămâni. Despre cât de dezamăgită de ceea ce se întâmplă şi câtă silă îmi provoacă aşa zisele "breaking news" (iar aici nu vorbesc despre oamenii ingropaţi în zăpadă de când iarna şi-a intrat cu adevărat în drepturi).

Şi atunci, a apărut întrebarea: "ce faci, pleci?"...

Era troglodiţilor

Ieri dimineaţă, pe o vreme de n-ai fi dat nici un câine afară, am plecat de-acasă cu frigul în oase. Cu mâini tremurânde ce abia ţineau umbrela, mi-am cumpărat un bilet şi am mers repejor să urc în troleibuz. Mai erau doi pensionari, un pici de vreo 12 ani murat de ploaia rece, şi o tânără zgribulită pe un scaun. Şi eu, cu biletul în mână. Când porni troleul, m-am agăţat hotărâtă de capsator şi...
- Nu capsaţi! aud o voce.
Ridic surprinsă capul şi văd tânăra de pe bancă dând cu hotărâre din cap, a negare.
- Capsaţi degeaba... continuă ea ezitând.
O privesc lung şi fără a spune ceva, îi fac de petrecanie biletului. Îl analizez şi i-l arăt.
- Văd că funcţionează.
Ea dă din mână zâmbind.
- Voiam să spun că e duminică... şi plouă...
- Aşa... şi? întreb.
- Păi... se fâstâceşte ea... dacă e duminică şi plouă, probabil n-o să mai oprească troleul la control.
M-am abţinut cu greu să nu râd, căci explicaţia ei mi s-a părut prea stupidă!
- Şi ce? controlorii se pot urca din staţie şi se pot aşeza pe scaun lângă tine, îi zic.
S-a albit la faţă şi a căpătat o expresie de animal hăituit. În acel moment mi-a părut rău că nu i-am cerut biletul la control. Cred că ar fi murit pe loc. Când a realizat că nu-s organ de control i-a mai revenit culoarea în obraji şi a încercat să fie prietenoasă. Mi-am dat seama de ce, la despărţire.

Cum era şi normal, discuţia deschisă a fost despre vreme. Mi s-a plâns că are copii de dus la grădiniţă şi că de când a început anul şcolar tot într-o răceală o ţine. A început să-mi înşire medicamentele date copilului şi am aflat că ăl mic face aerosoli de două ori pe zi şi că pentru asta dă câte 5 lei pe şedinţă, la spitalul de copii. Am lăsat-o să vorbească, părea că are nevoie. Când am dat să cobor mi-a cerut biletul... "că e păcat să se piardă". I l-am dat... cu dezgust.

***

Cum troleibuzul oprise într-o baltă imensă şi nu puteam înota până la trotuar, m-am grăbit spre uşa din faţă. Acolo, o bătrână cu mişcări greoaie m-a rugat să o ajut la scară. N-o puteam refuza, aşa că i-am întins o mână şi i-am făcut loc să urce, apoi am vrut să cobor, numai că... Un bărbat de vârstă mijlocie s-a repezit spre urcarea în mijlocul de transport. Se pironeşte în faţa scării şi-mi zice:
- Daţi-vă să urc!
- Păi daţi-vă să cobor! spun eu.
- Ei... da' de ce n-aţi coborât până acum? întreabă el revoltat, refuzând să-mi facă loc să cobor.

Nu-mi venea să cred! Îmi venea să-i strig "omule, te-ai ţicnit?". Era inutil să-i explic faptul că am ajutat pe careva să urce. Am insistat şi individul s-a dat cumva într-o parte, cu o mână agăţată de bara troleului, un picior pe scară şi unul în aer, lăsându-mi spaţiu să cobor.. M-am strecurat printre uşa şoferului şi burta gherţoiului, numai că omul, nemulţumit că i-am refuzat dreptul dat de divinitate, acela de a urca în maşină când vrea muşchii lui, mi-a pus piedică. Doar faptul că m-am mişcat mai rapid decât el m-a salvat de o căzătură cu nasul în baltă, însă tibia piciorului meu drept n-a fost tot atât de norocoasă.
Nesimţirea individului m-a paralizat. Mă enervasem şi în momentul ăla mi-am dorit să fiu mai voinică. I-aş fi tras vreo două cu cea mai mare plăcere. În drum spre trecerea de pietoni m-am trezit râzând. Situaţia în care fusesem era atât de absurdă, încât nici să mă enervez nu merita.

Realizez însă cu groază că ăştia sunt oamenii de lângă mine. Cu toată evoluţia secolului 21, cu toate pretenţiile de popor civilizat... realitatea este că mulţi, poate prea mulţi, sunt asemeni zgribulitei care mergea "blat" cu troleibuzul şi măgarului biped care mi-a pus piedică la coborâre... Realitatea este că n-o să ajungem în rândul celorlalte popoare din cauza ăstora. Ei ne ţin în loc, ei sunt cei care lasă în urmă munţi de gunoaie atunci când ies din casă în natură, au dreptul la vot, au voie să procreeze şi să "educe" progeniturile rezultate. Pentru că orice om care are măcar jumate de creier funcţional îşi dă seama ce educaţie poate oferi un asemenea exemplar. Realitatea este că...

... Trăim în era troglodiţilor. Şi din păcate... involuăm cu rapiditate.

Onopordon Acanthium

Relaţia mea cu Dumnezeu e una intimă, aparte. Nu are legătură cu biserica şi cu majoritatea preoţilor care habar n-au ce înseamnă credinţa.

Grădiniţa fetiţei mele se află în incinta unei şcoli, cred că am mai spus asta. Zilnic, mergând să-mi duc/aduc copila, îngheaţă sufletul în mine văzând cohorta de şcoleri şi auzind vocabularul stilat, de proaspăt elev educat până-n măduva oaselor de părinţi şi de cadrele didactice.
Înjurăturile (numai când nu sunt adulţi prin preajmă, altfel sunt mai sfinţi decât sfinţii), ocheadele neruşinate aruncate colegelor prea dezbrăcate pentru gustul meu şi anii lor, îmbrâncelile regulamentare pe scări, la urcat sau coborât, se petrec pe rând sau toate odată, depinde de situaţie şi posibilităţi. Părinţii... cu impresii, ca de obicei.
În mod normal, când picii termină grădinăreala sunt înscrişi în mod automat la şcoala cu pricina. Doar i-au păstorit timp de 3-4 ani, au dreptul la ei. Dar asta e altă poveste.

Săptămâna trecută era forfotă mare în clasă. Se discuta aprins dacă să se facă sau nu cursuri de limbă engleză. Copiii sunt la grupa mare. Anul trecut s-a renunţat la cererea părinţilor, care au motivat ca odraslele sunt prea mici şi că nu are sens să le chinuie cu învăţarea unei limbi străine de la o vârstă atât de fragedă. Constat cu enervare că şi anul ăsta s-a întâmplat la fel. Nu s-au strâns nici 10 copii pe listă. Şi întreb mămicile ce şi cum.
Eh, sunt prea mici, abia vorbesc româneşte, ce-i trebuie lu' ăla micu' engleză. Las' c-am auzit că de la anu' se bagă engleză obligatoriu, la pregătitoare. Face atunci.
@#/&... în gândul meu. Mă ocup eu acasă.
Nu sunt snoabă şi nu vreau să demonstrez că fata mea e cea mai cea, dar dacă pruncul şi-a manifestat dorinţa de a  învăţa engleza, de ce nu i-aş oferi posibilitatea? Deja cunoaşte unele lucruri de la noi şi rău nu are cum să-i prindă.

Între timp discuţia s-a întins, şi una din mămici s-a plâns că a cheltuit o căruţă de bani pe caietele de religie ale băiatului. Clasa întâi. Mă luminez şi eu.
Cum, la clasa întâi se face religie?
Daaa, nu ştiaţi?
Nu!
Cum să facă religie de la clasa întâi?! mă minunez eu în continuare. Mi se pare o tâmpenie.
................................................................................................................................................
În acel moment s-a lăsat linişte în jur. Vreo 10 perechi de ochi s-au holbat dezaprobator la mine. Am comis o blasfemie!
Acum mă ocolesc regulamentar şi mă salută cu o grimasă dată doar de constipaţia cronică. No more smiles for me... should I cry? Sure, in a minute.

Deci câteva cucoane ostenite consideră că e bine să facă odorul religie din clasa întâi, ele fiind credincioase adevărate. Dar mă urăsc pe mine cu pasiune pentru că am avut tupeul şi neruşinarea de a-mi exprima părerea vizavi de obiectul de studiu. Iar limba engleză e inutilă şi e doar o modalitate de a chinui copilu', care şi-aşa învaţă doar câteva cuvinte acolo... ce-i trebuie?...
Chiar aşa? Ce-i trebuie?
Doamnele fac probabil parte din noul val... care aşteaptă cu nerăbdare introducerea limbii chineze în şcoli. 

Am uitat să precizez că multe dintre ele sunt mamele cohortelor de care vorbeam la început. Copii bine educaţi de mămici lobotomizate.


Revin cu educaţia civică.

Mamelor din România, cât vă îndopaţi copiii?

Mă întreb cu uimire şi un soi de furie cu ce naiba îşi furajează odraslele unele "mămici" iubitoare?! Pentru că am fost zilele astea într-un parc destinat celor mici (de ani şi de greutate) unde puştoaice de 8-10 ani care cântăreau cât mine foloseau leagănele fără pic de sfială.

Pare normal, dar nu e! Nu e normal ca un copil de 10 ani să aibă greutatea unui adult. 

Oare ce fericire simte o mamă a cărei fetiţă cântăreşte cât un pui de bivol, văzând că un leagăn geme şi se îndoaie sub suava aşezare a micuţei? Întreb şi eu... 

Da ştiu, n-am inimă şi mă leg de un copil nevinovat. Însă nu de copii mă iau, ci de ilustrele mame, acele purtătoare de sarcină, născătoare de pui vii care habar nu au cum să crească şi să educe un copil.

Înţeleg când sunt situaţii în care cel mic are unele probleme de sănătate, dar când odoru' se-ndoapă zi/lumină cu şaorma, pizza, hamburgeri, tone de dulciuri şi cola pentru că mamei îi este lene să gătească, deja discutăm despre altceva. Judec... pentru că nu pot înţelege excesele indiferent de natura lor. Iar când îndopatul fără frontieră afectează sănătatea unui copil (pentru că odată cu obezitatea apar şi alte probleme care afectează tânărul organism) e firesc să consider  mama direct răspunzătoare pentru dezastrul rezultat.

Ieri citeam pe un site despre neliniştile unor fetiţe aflate la pubertate. Majoritatea întrebau cum să slăbească, sau dacă dieta nu ştiu care chiar dă rezultate. Am fost şocată. Poate aşa erau timpurile, dar eu la anii lor abia mă despărţeam de păpuşi, în nici un caz nu ţineam cure de slăbire, şi nici nu mă înfometam ca să mai scap de 5-6 kg, aşa cum am observat că e trendul printre adolescentele internaute. Şi asta repede, înainte să înceapă şcoala!

6 kg înseamnă mult.

Nu pricep... nu se mai face înot? Nu se mai joacă tenis? Nu se mai sare coarda? Nu se mai mănâncă normal? Se pare că nu. Nici măcar rolele nu sunt la mare căutare. Sportul practicat acum se numeşte masacrarea limbii române cu laptopul în braţe, continuând apoi cu astfel de dileme: "cum să slăbesc 7 kg în trei zile?", "cum să mă machiez să par mai sexy?", "ce statusuri cool să-mi pun la avatar?" ş.a.m.d. Iar peste câţiva ani se dau de ceasul morţii să afle dacă au rămas sau nu însărcinate când s-a uitat Dorel sub fustă. Şi cum pot slăbi, evident. Obsesia slăbitului e constantă.

Pentru că obezitatea afectează sănătatea, personalitatea, viaţa socială... în câteva cuvinte, afectează toată viaţa unui individ. Şi totul se întâmplă din cauza unor mame indolente, călăi ai propriilor copii. 

Aşa că întreb... mămici, de ce vă urâţi copiii?

Poveste

Cu câţiva ani înainte de intrarea în noul mileniu, a hotărât să se pensioneze. Muncise o viaţă întreagă şi, pesemne simţise el că ceva nu-i în ordine, aşa că dorinţa i-a fost să-şi petreacă bătrâneţile liniştit, fără să mai lucreze pentru alţii. Îşi făcuse şi nişte planuri. I-ar fi plăcut să călătorească, să se plimbe pe malul apei, sau pur şi simplu să privească stelele licărind.

Nerăbdarea i-a fost mare - iar decepţia şi mai mare - în momentul în care a citit ce scria pe decizia de pensionare. Banii ce urmau să-i vină lunar în mână nu însumau nici măcar un sfert din salariul avut până atunci. Nu mai visa, iar planurile le-a ascuns bine într-un colţ al sufletului. S-a consolat cu gândul că nu e singurul Stan Păţitul şi a mers mai departe. Sfătuit de soţie, care era mult mai legată de glie decât el, a decis asemeni multor pensionari, să se întoarcă în sat. Acolo aveau o casă construită în tinereţe, când abia se luaseră, şi câteva hectare de pământ. Cei doi copii îşi aveau rostul lor în lume, aşa că lucrul pământului aveau să-l facă de plăcere, nu din necesitate. Fiind îndemânatic şi corect, s-a făcut repede remarcat în satul de unde plecase când abia-i dăduseră tuleiele. Apreciat de cei mai mulţi, nici duşmanii n-au întârziat să apară, pentru că pe la noi, cei cu principii, care-şi văd de treaba lor şi nu se amestecă în albia porcilor, nu sunt bine văzuţi. Oamenii nu-i iubesc pe cei care le aduc aminte prin simpla lor prezenţă, de ipocrizia şi nemernicia în care se complac. Dar lui nu i-a păsat, văzându-şi de viaţă aşa cum ştia mai bine. Cu demnitate.

S-a bucurat când fiica sa i-a dăruit o nepoţică, se simţea un om împlinit. Aştepta cu nerăbdare ca micuţa să crească. Făcea din nou planuri. Voia să se plimbe cu mititica prin parc, să o vadă venind de la grădiniţă şi să poarte discuţii interminabile cu ea, aşa cum doar bunicii ştiu.
Dar viaţa avea alte planuri pentru el.  S-a îmbolnăvit... şi a citit ceva în ochii medicului ce-l trata. Atunci a ştiut că misiunea lui pe pământ a luat sfârşit. În scurt timp a dispărut în neant, lăsând în urmă durere şi suflete neconsolate. Şi o nepoţică ce întreabă tot timpul de bunicul său.

Astfel s-au dus şi planurile făcute odată, de două ori... O viaţă trăită... şi-atât.
Câţi n-or mai fi ca el? Dacă mai ai timp să priveşti în jur, le vezi chipurile obosite şi plictisite, iar în privirea goală citeşti decepţia. Poate nu toţi au visat să privească cerul înstelat ţinând-o de mână pe cea alături de care şi-au petrecut mai bine de 40 ani din viaţă, dar cu siguranţă au visat la ceva.
Dar asta e! În România nici tinerii nu mai au voie să viseze, aşa că, ce rost mai are să mai vorbim de vârstnici?

O chestiune delicată

Mi-a fost greu să scriu aceste rânduri. Este vorba despre o chestiune delicată. Ţiganii, sau... cum să-ţi educi copilul să nu urască oamenii din jur. Nu sunt rasistă sau xenofobă şi în general nu am probleme cu nimeni atâta timp cât dă dovadă că e OM.

Ideea acestui post mi-a venit acum două săptămâni, după ce am fost cu clasa fetiţei mele la grădina botanică. Copiii fiind mici, au avut nevoie de însoţitori, aşa se face că printre mămici a fost şi o bunică. Bunică despre care am mai discutat. O bunică depăşită de situaţie, de copil, de viaţă în general.

Back off, lady!

În urmă cu ceva timp, am avut o discuţie foarte interesantă cu o cunoştinţă. Suntem cam de aceeaşi vârstă, dar asemănarea dintre noi se opreşte aici. Ea e necăsătorită, cu traume sufleteşti cauzate de o relaţie eşuată, având o mamă bolnavă pe care o îngrijeşte cu devotament. E sfătoasă şi plină de bune intenţii, însă nu realizează că e uşor foarte insistentă.

Deranjant de insistentă!

Ziua bună nu se cunoaşte întotdeauna de dimineaţă

Ziua de vineri se anunţa una obişnuită. Andreea s-a trezit cu două ore mai devreme pentru a fi sigură că nu întârziem la grădiniţă, şi pentru că dormisem doar 4 ore m-am bucurat foarte mult... Prin fereastră se vedeau strălucind palid razele soarelui şi mi-am spus că va fi o zi frumoasă, numai bună pentru plimbat cu trotineta. Andreea, nu eu, deşi...

Mai târziu însă, aveam să aflu că nu de fiecare dată când soarele îţi dă bineţe de dimineaţă vei avea o zi frumoasă, pentru că pe la prânz, am avut parte de ceva mai multă aventură decât m-aş fi gândit.

Teste IQ pentru mame

Dacă prostia ar durea, mai mult de jumătate din populaţie ar fi în comă. Spun asta pentru că ieri am văzut "mama anului", un monument de tâmpenie cu o performanţă greu de egalat.

Pentru început

În apropierea grădiniţei unde învaţă fetiţa mea sunt două "magazine" micuţe, aşezate chiar pe marginea străzii. De fapt sunt nişte chioşcuri mai măricele unde găseşti cam tot ce-ţi pofteşte inima: de la cosmetice şi detergenţi, până la farfurii, produse din mase plastice şi hârtie igienică. În oraş, majoritatea chioşcurilor de acest fel au fost desfiinţate, dar astea au scăpat deocamdată, deşi ocupă aproape tot trotuarul astfel încât nu prea ai cum să treci prin dreptul lor decât în şir indian. N-ar fi o problemă atât de agasantă dacă n-ai fi nevoit să mergi (de cele mai multe ori)  direct pe stradă. Însă oamenii par să se fi obişnuit şi viaţa merge înainte.

Normalitate, încotro?

Mă frământă gândurile de câteva zile. Discutând cu unii şi cu alţii, am ajuns la concluzia că sunt o mamă nepotrivită şi demodată. 

De ce? Deoarece mi-am ferit copila de anumite lucruri pe care eu le consider nocive pentru dezvoltarea ei.

De exemplu, fetiţa mea nu ştie să deschidă calculatorul şi să schimbe setările la antivirus sau să folosească photoshopul. Mai rău de atât, nici măcar nu ştie să uploateze filmuleţe pe youtube! Nu mai vorbesc de faptul că în bucătarie e un dezastru, pentru că nu ştie să îşi facă singură un ceai, să taie o ceapă sau să folosească mixerul sau storcătorul de fructe... Din contră, toată ziua e cu gândul la joacă, desenează, cântă, explorează, şi-a botezat căţelul de pluş Tablou-stricat şi n-o preocupă defel soarta balenelor din Pacific!

Iubire sau dependenţă?

Miss S. se arată revoltată în articolul ei  de umilinţele suportate de anumite femei, în numele dragostei. Şi are dreptate! Şi mie mi se pare anormal acest fel de iubire. În general, orice om sănătos la minte dezaprobă un astfel de comportament violent. La cele spuse de ea, aş mai adăuga câteva lucruri.

Privind înapoi...

...spre anul ce tocmai se duce, îmi dau seama cât de multe am câştigat.

E vorba despre cunoaştere în primul rând, apoi de oamenii cunoscuţi prin intermediul blogului (oameni interesanţi, de la care am avut multe de învăţat), şi nu în ultimul rând e vorba despre mine. Am mai "crescut", şi ceea ce fusese la început un loc în care-mi plângeam durerea, a devenit un al doilea univers care mă încântă şi mă ajută să mă destind după o zi încărcată.

Sunt la modă petiţiile?

De la un timp, am observat că sunt la modă petiţiile online pentru aproape orice. Primesc adeseori pe mail diverse invitaţii de a mă alătura şi eu nobilelor cauze. La început, după ce mă documentam semnam entuziastă, gândind că ajută la ceva.
Acum însă, stau şi mă întreb: oare mai citeşte cineva aceste petiţii online  în afară de cei care sunt măcinaţi de ceva anume, având impresia că acesta e modul în care se poate întâmpla o schimbare?

Petiţie contra denumirii de rom

O noapte albă, albă

Mă consider un om cu principii şi cu toate că multă lume din jurul meu îmi spune că greşesc (de cele mai multe ori nefolosind termeni prea eleganţi), prefer să îmi păstrez verticalitatea. Ca să pot dormi.


Niciodată n-am judecat oamenii după aspect. Un chip urât poate ascunde o inimă de aur, la fel cum o frumuseţe uluitoare se poate dovedi fără suflet şi caracter.

Uneori însă, natura ne avertizează în privinţa unor oameni, sculptându-le pe faţă urâţenia inimii.


Ieri am descoperit o astfel de persoană. Împrejurările care au făcut-o să-şi dezvăluie caracterul nu m-au lăsat să închid ochii toată noaptea... se ştie că noaptea e un sfetnic bun.
Pe lângă concluziile trase şi hotărârea luată, pe la 4 dimineaţa am descoperit că ningea. Evident am ieşit pe balcon şi am făcut câteva poze. Îmi place când e linişte şi îmi pot "auzi" gândurile.

Unii imbătrânesc fără rost

Joia trecuta, la gradinita a venit un fotograf profesionist. Mamicile de fetite (in special) au ramas in clasa cu copiii, in asteptarea omului, pentru a mai pieptana odata micile fapturi cand va fi cazul.

Gabi e o fetita blonduta, cu ochii albastri si limpezi, care insa nu e prea vorbareata. Doamna educatoare spune ca nu i-a auzit glasul niciodata. Cu parinitii si bunica mai vorbeste uneori...
Cu Gabi a venit bunica. Ea e cea care aduce copila de obicei la gradinita, pentru ca mami si tati lucreaza.

De cand a intrat fotograful in clasa si a aranjat decorul pentru cei mici, toata lumea e intr-o stare de agitatie: care se piaptana, care se schimba, care vrea apa... Gabi insa, sta pe scaunelul ei si nu schiteaza nici un gest. Il urmareste cu atentie pe domnul cu aparatele alea ciudate. Nu intelege ce e cu umbrelele acelea deschise si paravanul in fata caruia ar trebui sa stea copii pe scaun i se pare infiorator. Intre timp eu ii explic Andreei ce urmeaza sa facem. Bunica Gabrielei o ridica brusc de pe scaun si ii spune:
- Hai sa te pieptan ca sa faci o poza.
Copila se refuza, bunica insista. Fetita refuza din nou (vehement), asa ca bunica o obliga. O cearta si o trage cu greu spre scaunul cu pricina, dar Gabi se opune cu toata forta, panicata. In loc sa o calmeze, bunica alege calea mai usoara... doar stie ea mai bine: apuca urechea micutei si o scutura puternic, invartindu-i capul in toate directiile, amenintand-o cu o bataie mai zdravana, acasa.

...

O clipa am avut impresia ca timpul s-a oprit in loc.

Nu m-a rabdat inima si cu Andreea de o mana, din doi pasi am fost langa bunica senila. Am intrebat-o ce se petrece si mi-a raspuns ca Gabi nu vrea sa mearga sa faca poza, pentru ca s-a speriat de decor. M-am uitat stupefiata la femeie, apoi m-am aplecat spre fetita. Plangea. I-am zambit si i-am vorbit cu blandete, incercand sa o linistesc si mai apoi sa o conving sa mearga spre locul unde se afla fotograful. A refuzat sa-mi prinda mana, in schimb, cand i-am sugerat sa-i dea manuta Andreei, a parut incantata. Am luat fetele si am mers sa studiem "locul faptei". A vazut cum sunt fotografiati ceilalti copii, l-am rugat pe domnul cu pozele sa ne arate si noua camera foto si fiecare copil ne-a zambit de pe display-ul aparatului. Bunica ne urma pas cu pas, si la fiecare mic gest de impotrivire al Gabrielei, mai lansa o serie de amenintari cu bataia. Pana am rugat-o sa inceteze, spunandu-i si demonstrandu-i ca nu asa se poarta un adult responsabil cu un copil.

Pana la urma, am reusit sa o convingem oarecum pe micuta, ca nu se intampla nimic rau, insa tot nu parea  sa agreeze ideea de a se aseza acolo unde ii indica insistent bunica. Intr-un final, cu ajutorul fotografului (om bun, care stia sa lucreze cu cei mici) si cu noi zambindu-i si facandu-i cu mainile din spatele lui, fetita s-a asezat pe scaunel - click - si gata!

Bunica a mai bombanit odata copila si a dat plictisita din mana. N-am inteles de ce. Pentru mine era evident ca EA era vinovata de toata situatia.

Intamplarea m-a urmarit toata saptamana. Imi amintesc privirea inlacrimata si speriata a micutei Gabi si simt ca ma apuca furia. Ma intreb... unde e intelepciunea specifica parului carunt?!

Se spune ca "cine nu are batrani, sa-si cumpere"...
Oare? Tocmai am realizat ca unii imbatranesc fara rost.

Iubire şi ură

Încă de dimineaţă am aflat despre trecerea în nefiinţă a poetului Adrian Păunescu. Şi tot de dimineaţă citesc şi aud peste tot fel de fel de păreri.

Aşa am aflat că mii de oameni îl plâng. 

Aşa am aflat că unii se bucură de moartea lui... se pare că este posibil şi aşa ceva...

Oare asta ne-a mai rămas? 

Cum e mai bine?

Darias intreabă femeile cat de departe ar merge pentru copiii lor.   Am vrut să-i las un comentariu, dar mi-am dat seama că aveam prea multe de scris, de unde şi ideea acestui post.

Deci, cât de mare e sacrificiul pe care l-ar face o femeie pentru copilul ei?

Fiecare mamă işi doreste tot ce-i mai bun pentru puiul ei, şi uneori e greu să-ţi faci pruncul fericit când chipul tău e încordat de griji. Te trezeşti făcând mii de planuri şi încerci zeci de scheme pentru a nu simţi copilul unele neajunsuri. Femeia e cea care adună de obicei noianul de griji ce se abate asupra familiei. Şi nu pentru că bărbaţii ar fi nepăsători, ci pentru că sunt diferiţi.
Însă ce faci când simţi că nimic nu mai merge? E plecatul afară o soluţie? Poate fi... sau poate nu e. Îţi trebuie o doză de curaj şi multă disperare. Disperarea te poate împinge spre lucruri necugetate sau te poate forţa să iei cea mai bună hotărâre din viaţa ta. Disperarea anihilează teama de necunoscut, de eşec... teama a lăsa copilul pe alte mâini.

Alegerea depinde de fiecare femeie/familie in parte. Ceea ce este bun pentru mine, poate să nu fie soluţia ideala pentru tine, şi invers. De exemplu, fetiţa mea e încă micuţă si nu aş avea cu cine să o las. Până acum a stat doar cu noi. Nu avem bunici la dispozitie - soacra e bolnavă, nu se pune problema sa stea cu copilul, iar pe mama nu aş risca sa o las cu fetiţa si cu soţul meu acasă... pentru că am convingerea indubitabilă că in felul acesta evit izbucnirea celui de-al treilea război mondial! De asemenea, nu aş avea încredere într-o bonă (şi am motivele mele).

În aceste condiţii, m-aş considera o mamă iresponsabilă dacă aş pleca de lângă copil. Chiar dacă intenţiile mele sunt bune, sacrificiul e mult prea mare. Copilul e cel sacrificat! Iar eu n-am adus un suflet nevinovat pe lume pentru a-l chinui, pentru a-l creşte incomplet, lipsit de iubirea şi căldura sufletească a mamei. Pentru că, oricât de mult ne-am dori, nu putem păstra legătura intactă de la mii de km. Aş câştiga într-o parte doar ca să pierd enorm în altele. Ce folos că i-aş putea oferi fetiţei absolut orice, insă n-aş fi lângă ea când ar aşterne pe hârtie primele litere!? Oare banii compensează lipsa unui părinte (a mamei în special) de lângă un copil? NU! 

Ştiu din experienţă cum e să creşti având o mamă mereu pe drumuri. Rezultatul? Tata a fost lângă mine in cele mai importante momente din viaţa mea, legătura cu mama fiind slabă şi la ora actuală. Acum la maturitate i-am înţeles motivele, însă tot gândesc în anumite momente că se putea şi altfel.

Revenind, nu cred că lipsa unui anumit confort duce la destrămarea unei relaţii, ci mai degrabă lipsa dragostei, încrederii şi a respectului. E adevărat că banii întreţin fericirea, însă cunosc destule cupluri care s-au despărţit după ce viaţa lor s-a îmbunătăţit din punct de vedere material. În plus, timpul şi distanţa nu lucrează întotdeauna în favoarea soţilor. Sunt mulţi aceeia care şi-au găsit "marea dragoste" pe drumul făcut pentru binele copilului. Însă ştim sigur ca micuţul a cerut la un moment dat doar un pantalon mai fistichiu, nu şi un nou tată sau o altă mamă.

Bine, am minimalizat, pentru că nevoile unui copil nu se reduc la o jucărie scumpă sau o haină la modă, însă în aşa ceva se transformă de cele mai multe ori, după ce unul dintre părinţi pleacă din sânul familiei pentru a spori veniturile. Crescând într-o epocă în care aproape totul era interzis ori se putea procura doar pe sub mână, pe mulţi i-am auzit spunând "dacă n-am avut eu, măcar el să nu ducă lipsă". Şi astfel, deşi bine intenţionaţi, unii nu reuşesc să ofere decât o educaţie defectuoasă, învăţându-şi odraslele cu totul de-a gata, având convingerea că totul li se cuvine. Ceea ce mi se pare greşit. Însă, oare cum e mai bine?

Într-un final, rămân la convingerea că fiecare femeie ştie ce e mai bine pentru copilul ei şi va face tot ce-i stă în puteri pentru a-i oferi acestuia o viaţă cât mai bună şi lipsită de griji.

Banalitate

De ce unii oameni se complac in nemernicie?

Culmea tupeului

Dupa ce a trecut ploaia, am fost sa ne plimbam. Pe drum: mi-e sete, vreau sa urc pe scarile alea, vreau sa mergem pe acolo, hai sa ne intoarcem, hai totusi pe acolo, vreau bratara aia (nu se poate mama, e o bratara pentru fete, tu esti mica. "NU SUNT FETITA, SUNT FATA... si vreau bratara aia." "nu se poate mama, e o bratara pentru ... femei, tu esti fata" - si culmea! A functionat! Am reusit sa o iau din fata vitrinei fara scandal! Uau, ce tare sunt! I-am luat oricum o chestie din aia de facut balonase de sapun. Super incantata!


In drumul spre casa am trecut pe langa un magazin cu delicatese; bineinteles ca a vrut niste trufe de ciocolata si i-am luat. Cand am iesit din magazin, i-am dat o trufa sa o manance dar m-a refuzat: "nu mami,  mananc acasa, nu pe strada!". Copilul meu stie ca nu e frumos sa manance pe strada!! M-am holbat la ea si mi-am spus: "maama, da' ce bine te-am educat!".

Pentru ca nu reusea sa faca balonase si sa alerge dupa ele, am luat eu tubul cu pricina si am inceput sa-i fac baloane. Alerga dupa ele si tipa cand prindea unul... era amuzant, ne distram. 

Tocmai cand ne distram mai bine, trece o suita interesanta pe langa noi: o bunica scortoasa si foarte gatita, fiica sau nora, gatita si aia de mama focului si un baietel de vreo doi anisori. Nu mi-ar fi atras atentia daca n-as fi auzit-o pe bunica, comentand: "femeie in toata firea, se joaca pe strada cu copilul, in loc sa fie serioasa". N-am mai auzit ce bombanea, dar privirea plina de dispret - si cuvantul "educatie" ce a ajuns pana la urechile mele, m-au amuzat. Chiar asa! Eram culmea, indrazneam sa ma joc cu fetita mea pe strada. Chiar am tupeu si lipsa de bun simt! 

Culmea e ca pustiul lor, fascinat de joaca mea cu Andreea, s-a smuls din mainile mamei sale si a venit spre noi. Moment in care bunica si mama au sarit agitate pe el si l-au luat de langa noi pe sus. Mi-am oprit fetita si le-am lasat sa se indeparteze. Am ras. Si acum rad. 

Cat de odihnita sa-ti fie mintea sa judeci un parinte ce se lasa prins in jocul copilului?? Si ma intreb la randu-mi: oare ce educatie va primi pustiul respectiv de la doua... cotofene constipate, pentru care conteaza mai mult aparentele decat sufletul? Uite-asa isi fac aparitia viitorii fitzosi, frustrati si "vedetzi" de bani gata.

Intamplarea imi aduce aminte de o alta minune vazuta in parc: un baietel  de vreo doi anisori cu mamica. Au stat in parc vreo doua ore: timp in care mama a vorbit TOT TIMPUL  la telefon, fara sa se ocupe de cel mic. Cand a terminat de vorbit, l-a luat pe micut de o aripa si au plecat acasa. In timpul asta, eu m-am jucat in nisip cu fetita mea si cu inca un baietel. Construiam castele si broaste testoase. E inutil sa spun ca eram singura mamica din parc, care se juca impreuna cu copilul. 

Nu sunt o mama perfecta, imi pierd de multe ori rabdarea, dar incerc sa ma corectez si incerc sa cresc odata cu fetita mea. Pentru ca astia mici au obiceiul sa vina pe lume fara manual de instructiuni si nimeni, absolut nimeni, nu te poate pregati pentru ce urmeaza dupa ce intra in viata ta un astfel de ingeras. 

Si cand te gandesti ca sunt atatia copii ce simt lipsa parintilor in viata lor...