O chestiune delicată

Mi-a fost greu să scriu aceste rânduri. Este vorba despre o chestiune delicată. Ţiganii, sau... cum să-ţi educi copilul să nu urască oamenii din jur. Nu sunt rasistă sau xenofobă şi în general nu am probleme cu nimeni atâta timp cât dă dovadă că e OM.

Ideea acestui post mi-a venit acum două săptămâni, după ce am fost cu clasa fetiţei mele la grădina botanică. Copiii fiind mici, au avut nevoie de însoţitori, aşa se face că printre mămici a fost şi o bunică. Bunică despre care am mai discutat. O bunică depăşită de situaţie, de copil, de viaţă în general.
Copila (căci despre o fetiţă e vorba) e o mică domnişoară Goe, aşa că, pe tot parcursul plimbării printre plantele exotice, liniştea ne-a fost tulburată de scene de dragoste, amestecate cu ameninţări de genul: stai cuminte că iei bătaie, stai cuminte că te bat cu cureaua, las' că vezi tu ce-ţi fac acasă, să ştii că te dau la ţigani, lasă că la poartă ne aşteaptă nişte ţigani să te ia cu ei ş.a.m.d. 

Ştiţi cum a reacţionat nepoata la toate aceste ameninţări? În nici un fel. Se uita puţin la bunică, începea să râdă şi pleca mai departe. Şi bunica începea iar să ameninţe... cu un zâmbet care spunea că nici măcar ea nu se lua în serios. Ce a înţeles copila? Că ţiganii sunt răi şi fură copii. Cum de altfel a înţeles şi micuţa mea, care deşi nu avea motive de teamă pentru că niciodată n-am ameninţat-o în acest fel, m-a întrebat uşor panicată dacă chiar aşteaptă ţiganii la poarta grădinii botanice. 

Mă întorc însă în trecut. 

Pe când Andreea avea vreo 3 anişori, aflându-ne prin oraş, am avut o întâlnire nu foarte plăcută, care mi-a marcat copila. Avea atunci în mânuţă un balon frumos colorat şi era foarte încântată. Mergeam agale, şi am văzut în faţa noastră două ţigănci tinere (fustele lungi şi culorile stridente le-au făcut vizibile de la o distanţă apreciabilă) şi un puradel de vârsta Andreei. În jurul nostru nu era prea multă lume, deşi eram în centrul oraşului. Am ajuns în dreptul lor, şi numai ce trecusem de-acum de cei trei, când puradelul s-a repezit la Andreea şi a încercat să-i smulgă balonul din mână. Deşi surpriza a fost mare pentru că nu-l văzusem, m-am întors şi am îndepărtat-o pe copilă de lângă el. Dar ţi-ai găsit? Cred că şi-o fi dorit foarte mult balonul ăla pentru că s-a luptat pentru el. Faptul că am dat-o pe Andreea în spatele meu nu a contat, m-a ocolit, şi cu mâna întinsă, voia să smulgă cu orice preţ balonul din mâna copilei mele. Ea se speriase şi începuse să plângă, iar eu m-am enervat de-a binelea. Am ferit fetiţa, i-am luat obiectul din mâna şi am pus pe fugă micul hoţ.

În urma acestei întâmplări, Andreea spune şi acum oricui are timp să o asculte, că ţiganii fură. M-am străduit foarte mult să îi explic faptul că a fost doar o întâmplare nefericită. Se pare că nu am fost destul de convingătoare, deoarece a rămas cu convingerea că ţiganii sunt sursele multor întâmplări nefaste. Mai mult, când aude că ceva rău s-a întâmplat, dă singură verdictul: "sigur au fost ţigani". Nu mă ajută nici faptul că doamna educatoare comentează ştirile de la ora 5 cu femeia de serviciu, în preajma copiilor. Iar ameninţările bunicii respective nu au făcut decât să îi întărească această părere. Despre asta vorbeam mai sus.

Concluzia?

Bunicuţa care îşi ameninţă tot timpul nepoata că or să o fure ţiganii, greşeşte mult. Consider că toţi cei care procedează aşa, fac o mare tâmpenie. Copilul nu se educă prin ameninţări stupide.

Iar în cazul întâmplării noastre cu balonul şi puradelul... nu pot să-i spun fetiţei că e greşit ceea ce gândeşte, dar îi pot explica în continuare că nu trebuie să judece pe toată lumea după ceea ce a făcut unul singur. 

Am mai discutat acest lucru şi cu alţi părinţi. Părinţi care nu au nici o problemă în a-şi învăţa copii că ţiganii fac doar rău. Acum, nu pot să-i contrazic în totalitate, dar cum rămâne cu românii care fac lucruri mult mai groaznice decât un ţigan? Desigur, sunt cazuri şi cazuri, dar nu e bine să generalizăm, şi să-i băgăm pe toţi în aceeaşi oală. 

Ştiu, copiii nu vin pe lume cu instrucţiuni de folosire, dar suntem răspunzători pentru toate lucrurile bune şi rele care le învaţă de la noi. Nu e cazul să înveţi copilul să se lase călcat în picioare, dar nici să arunce primul cu piatra.

Poate sunt idealistă, dar nu mi se pare ok să-ţi înveţi copilul să urască alţi oameni, indiferent de etnie. Viaţa oricum îl va pune în faţă cu diverse situaţii, nu ar trebui să plece la drum cu mintea limpede, fără prejudecăţi?