joi, decembrie 30

Privind înapoi...

...spre anul ce tocmai se duce, îmi dau seama cât de multe am câştigat.

E vorba despre cunoaştere în primul rând, apoi de oamenii cunoscuţi prin intermediul blogului (oameni interesanţi, de la care am avut multe de învăţat), şi nu în ultimul rând e vorba despre mine. Am mai "crescut", şi ceea ce fusese la început un loc în care-mi plângeam durerea, a devenit un al doilea univers care mă încântă şi mă ajută să mă destind după o zi încărcată.

luni, decembrie 27

Sunt la modă petiţiile?

De la un timp, am observat că sunt la modă petiţiile online pentru aproape orice. Primesc adeseori pe mail diverse invitaţii de a mă alătura şi eu nobilelor cauze. La început, după ce mă documentam semnam entuziastă, gândind că ajută la ceva.
Acum însă, stau şi mă întreb: oare mai citeşte cineva aceste petiţii online  în afară de cei care sunt măcinaţi de ceva anume, având impresia că acesta e modul în care se poate întâmpla o schimbare?

Petiţie contra denumirii de rom

sâmbătă, decembrie 25

Cu stângu-n dreptu'

De dimineaţă primesc pe telefon două mesaje frumoase (de la acelaşi număr). M-au încântat şi mi-ar fi plăcut să-i răspund persoanei care mi le-a trimis... dacă aş fi ştiut de la cine sunt. Pentru că nu erau semnate şi numărul imi era necunoscut! Nu puteam să sun şi să întreb cum te cheamă  ...

duminică, decembrie 19

Off topic :)

Mi-a strecurat Nona o melodie. Se gândea că-mi va plăcea... şi nu s-a înşelat!

Iată vin colindători, florile dalbe...

Aseară, pe vremea când pregăteam copila de culcare (asta însemnând că era trecut de 10.00), se aud bătăi puternice în uşă. Nu inundasem vecinii, în baie nu se formase nici o fântână arteziană în cursul zilei (adică nu era spartă nici o ţeavă)... deci nu-mi închipuiam cine putea fi la acea oră. Mi-a trecut prin cap că ar putea fi moş crăciun cineva ar putea avea o problemă, aşa că m-am dus la uşă. În semi-întunericul de pe scară, văd pe vizor două siluete masive şi... cum era normal n-ar fi trebuit ... n-am deschis.

- Cine era? intreabă domnul meu văzându-mă făcându-mi de lucru pe lângă uşă.
- Doi malaci - vine răspunsul prompt.
Cu toate împotrivirile mele, soţul meu vine şi deschide uşa. Şi numai ce aud oamenii zicând:
- Primiţi colindători?

Moment în care, dumnealui se uită întrebător către mine...

.............?????????  io de unde era să ştiu?????????  Era trecut de zece seara, iar cei doi arătau ca în spotul de prevenire a abuzurilor asupra minorilor.




Mda, îmi amintesc de anii copilăriei. Când cei mici colindau şi uşile erau deschise la orice oră, fără teama că ar putea năvăli vreun dement peste tine în casă...

vineri, decembrie 17

O noapte albă, albă

Mă consider un om cu principii şi cu toate că multă lume din jurul meu îmi spune că greşesc (de cele mai multe ori nefolosind termeni prea eleganţi), prefer să îmi păstrez verticalitatea. Ca să pot dormi.


Niciodată n-am judecat oamenii după aspect. Un chip urât poate ascunde o inimă de aur, la fel cum o frumuseţe uluitoare se poate dovedi fără suflet şi caracter.

Uneori însă, natura ne avertizează în privinţa unor oameni, sculptându-le pe faţă urâţenia inimii.


Ieri am descoperit o astfel de persoană. Împrejurările care au făcut-o să-şi dezvăluie caracterul nu m-au lăsat să închid ochii toată noaptea... se ştie că noaptea e un sfetnic bun.
Pe lângă concluziile trase şi hotărârea luată, pe la 4 dimineaţa am descoperit că ningea. Evident am ieşit pe balcon şi am făcut câteva poze. Îmi place când e linişte şi îmi pot "auzi" gândurile.





marți, decembrie 14

Şi-s grăbită, şi-s grăbită...

Nu, nu e vorba de "Gospodina" Otiliei Cazimir, ci despre o altă gospodină, aspirantă la titlul de "doamnă". Ea probabil consideră că-l merită, eu... sunt de altă părere.


Acum câteva zile eram în supermarket, pentru aprovizionare. Nu golisem rafturile, însă a mea copilă umplea căruciorul, aşa că... aveam de toate. Mă îndreptam spre casa de marcat agale (doar transportam "material" fragil), şi mai aveam câţiva paşi...


... însă din spate vine ca o vijelie, EA. 


Şi avea oameni buni, o viteză... de-ai fi spus că cel care soseşte primul la casă nu mai plăteşte. Ajunsă în dreptul meu, mă împinge cu un umăr (cotul nimerind metalul căruciorului) şi se strecoară cu greu prin spaţiul îngust dintre mine şi un raft masiv aşezat aproape de ieşire. Văzând-o atât de hotărâtă, m-am străduit totuşi să-i fac loc. A trecut în faţă şi s-a aşezat la rând încruntată, fără să-mi mulţumească şi fără să îşi ceară scuze că m-a îmbrâncit.


Mă uitam uşor enervată la ea şi observând că are în braţe câteva produse, mi-am spus în sinea mea că are dreptate să fie supărată: pentru cele cîteva chestii avea să stea o jumate de oră la rând. Şi cum o compătimeam eu aşa, fiind revoltată pe conducerea supermarketului că nu au o un loc special de plătit pentru cei care au în coş o pâine şi un iaurt (mai vezi şi din ăştia!)... ei, în acel moment s-a întâmplat ceva! Ce anume?!! 


I-a venit masculul de la vânătoare. Fusese viteaz şi terminase de golit multe rafturi din împrejurimi. Prin urmare, mulţumit de succesul avut se îndrepta vesel spre locul unde regina amazoanelor îl aştepta.


Când au început să aşeze pe banda trofeele, m-a cuprins ameţeala. Mi-a trecut prin cap că făceau aprovizionarea de doi ani, altfel nu-mi explic pentru ce au cumpărat atâtea. Bineînţeles că era treaba lor ce cumpără şi cât cumpără, dar în momentul în care "mândreţea" de femeie m-a îmbrâncit cu nesimţire şi a întrat în faţă ştiind că urma să vină gibonul cu tolba plină, fără să îi pese că sunt cu fetiţa la cumpărături, a devenit şi treaba mea.


Aş fi vrut să le spun câteva vorbe de duh, dar fiind cu Andreea, nu mi-am dorit să asiste copila la un schimb neplăcut de cuvinte (pentru că era evident că asta ar fi urmat). M-am uitat cu scârbă la ei şi m-am îndreptat spre altă casă de marcat.
Nu îmi dau seama dacă am procedat bine, însă chiar nu am vrut să îmi expun fetiţa. 


În plus, este ştiut faptul că cel mai deştept, cedează.

duminică, decembrie 12

În aşteptarea moşului



De câteva zile ne pregătim intens pentru serbarea de mâine dimineaţă. Copila cântă şi repetă poeziile iar eu îi împodobesc rochiţa cu sclipici (indicaţiile doamnei educatoare!). Nu mai vorbesc de faptul că "sorcova" a devenit hitul săptămânii. Aşa că, de la prima oră a zilei (cam 7,30), Andreea îmi încântă auzul cu minunata sorcova, vesela...
E veselă (chiar dacă eu am ajuns să detest cântecelul) şi îl aşteaptă pe Moş Crăciun. M-a însărcinat cu scrierea unui bileţel pentru moşul... Evident, i-am îndeplinit dorinţa!

Bradul nu l-am împodobit încă. Am observat că mulţi au început să împodobească brăduţii de pe la sfârşitul lui noiembrie şi nu înţeleg de ce, dar e alegerea lor. Probabil moda lansată de marile (sau micile) magazine, aceea de a aduce spiritul crăciunului în casă începând cu sfârşitul lui septembrie, a început să prindă şi la restul omenirii.
Noi avem tradiţia noastră (a familiei), aşa ca această delicată operaţiune este lăsată în fiecare an pentru seara de ajun.

Voi reveni mâine cu detalii de la serbare. Sper să fie bine. Îmi dau seama că emoţiile mele sunt cu mult mai mari decât ale ei. Pentru micuţa mea totul e simplu: va avea o rochiţă frumoasă, va dansa, va spune o poezie, şi ceea ce e mai important... va fi multă lume acolo. Pentru că fetiţei mele, fiind singură la părinţi, ii place să fie în centrul atenţiei. Aşa că mâine dimineaţă va fi în elementul ei.

marți, decembrie 7

Unii imbătrânesc fără rost

Joia trecuta, la gradinita a venit un fotograf profesionist. Mamicile de fetite (in special) au ramas in clasa cu copiii, in asteptarea omului, pentru a mai pieptana odata micile fapturi cand va fi cazul.

Gabi e o fetita blonduta, cu ochii albastri si limpezi, care insa nu e prea vorbareata. Doamna educatoare spune ca nu i-a auzit glasul niciodata. Cu parinitii si bunica mai vorbeste uneori...
Cu Gabi a venit bunica. Ea e cea care aduce copila de obicei la gradinita, pentru ca mami si tati lucreaza.

De cand a intrat fotograful in clasa si a aranjat decorul pentru cei mici, toata lumea e intr-o stare de agitatie: care se piaptana, care se schimba, care vrea apa... Gabi insa, sta pe scaunelul ei si nu schiteaza nici un gest. Il urmareste cu atentie pe domnul cu aparatele alea ciudate. Nu intelege ce e cu umbrelele acelea deschise si paravanul in fata caruia ar trebui sa stea copii pe scaun i se pare infiorator. Intre timp eu ii explic Andreei ce urmeaza sa facem. Bunica Gabrielei o ridica brusc de pe scaun si ii spune:
- Hai sa te pieptan ca sa faci o poza.
Copila se refuza, bunica insista. Fetita refuza din nou (vehement), asa ca bunica o obliga. O cearta si o trage cu greu spre scaunul cu pricina, dar Gabi se opune cu toata forta, panicata. In loc sa o calmeze, bunica alege calea mai usoara... doar stie ea mai bine: apuca urechea micutei si o scutura puternic, invartindu-i capul in toate directiile, amenintand-o cu o bataie mai zdravana, acasa.

...

O clipa am avut impresia ca timpul s-a oprit in loc.

Nu m-a rabdat inima si cu Andreea de o mana, din doi pasi am fost langa bunica senila. Am intrebat-o ce se petrece si mi-a raspuns ca Gabi nu vrea sa mearga sa faca poza, pentru ca s-a speriat de decor. M-am uitat stupefiata la femeie, apoi m-am aplecat spre fetita. Plangea. I-am zambit si i-am vorbit cu blandete, incercand sa o linistesc si mai apoi sa o conving sa mearga spre locul unde se afla fotograful. A refuzat sa-mi prinda mana, in schimb, cand i-am sugerat sa-i dea manuta Andreei, a parut incantata. Am luat fetele si am mers sa studiem "locul faptei". A vazut cum sunt fotografiati ceilalti copii, l-am rugat pe domnul cu pozele sa ne arate si noua camera foto si fiecare copil ne-a zambit de pe display-ul aparatului. Bunica ne urma pas cu pas, si la fiecare mic gest de impotrivire al Gabrielei, mai lansa o serie de amenintari cu bataia. Pana am rugat-o sa inceteze, spunandu-i si demonstrandu-i ca nu asa se poarta un adult responsabil cu un copil.

Pana la urma, am reusit sa o convingem oarecum pe micuta, ca nu se intampla nimic rau, insa tot nu parea  sa agreeze ideea de a se aseza acolo unde ii indica insistent bunica. Intr-un final, cu ajutorul fotografului (om bun, care stia sa lucreze cu cei mici) si cu noi zambindu-i si facandu-i cu mainile din spatele lui, fetita s-a asezat pe scaunel - click - si gata!

Bunica a mai bombanit odata copila si a dat plictisita din mana. N-am inteles de ce. Pentru mine era evident ca EA era vinovata de toata situatia.

Intamplarea m-a urmarit toata saptamana. Imi amintesc privirea inlacrimata si speriata a micutei Gabi si simt ca ma apuca furia. Ma intreb... unde e intelepciunea specifica parului carunt?!

Se spune ca "cine nu are batrani, sa-si cumpere"...
Oare? Tocmai am realizat ca unii imbatranesc fara rost.

luni, decembrie 6

Pana de inspiratie

De curand a aparut o noua reclama la tv. La carmol.
E... mirobolanta!

Cred ca e printre cele mai stupide reclame vazute vreodata!! Si se stie ca sunt multe reclame za best! 
Dar asta le intrece cu succes pe toate.

sâmbătă, decembrie 4

De gustibus non est disputandum



Asta e privelistea cu care-mi delectez privirile de cate ori mai arunc un ochi pe fereastra. Nu ca as avea prea mult timp liber, dar mi se pare util sa verific spusele celor de la meteo... 
Si primul lucru pe care il vad e... blocul de vizavi :)



vineri, noiembrie 12

Beţivii, la ghişeul 3!

Eram la C.E.C. Acolo, atmosferă relaxată nevoie mare, adică erau vreo trei ghişee şi tot atâtea cozi în dreptul lor. Aşteptam cuminte, cu gândurile aiurea, să ajung în faţă.

Înaintea mea, un bărbat îmbrăcat foarte elegant, se foia uşor agitat - se vedea că se grăbea iar lâncezeala funcţionarei îl înnebunea. Până la urmă îi vine rândul omului şi mi-am dat seama (eu şi restul persoanelor din încăpere) că avea de platit o amendă. Nimic interesant până aici. Dar... după ce bărbatul i-a înmânat funcţionarei hârtia ce-o ţinea delicat în mână, aceasta a citit în grabă ce scria, apoi a strigat:

- Ce????? Beţivii la ghişeul 3!

Ouch!
Trezită din reverie de vocea stridentă de la ghişeu, m-am uitat uşor amuzată la faţa posesorului de ”amendă pentru consum de alcool pe domeniul public”... Era alb ca varul şi arăta ca o persoană care e pe punctul de a comite o crimă... dar în nici un caz nu arăta ca un beţiv adunat de prin nu ştiu ce şanţuri.

Nu ştiu în ce împrejurări ajunsese în posesia unei astfel de amenzi şi nici nu are importanţă. Însă profesionalismul de care a dat dovadă respectiva funcţionară m-a ”impresionat” de-a dreptul...

vineri, noiembrie 5

Iubire şi ură

Încă de dimineaţă am aflat despre trecerea în nefiinţă a poetului Adrian Păunescu. Şi tot de dimineaţă citesc şi aud peste tot fel de fel de păreri.

Aşa am aflat că mii de oameni îl plâng. 

Aşa am aflat că unii se bucură de moartea lui... se pare că este posibil şi aşa ceva...


Oare asta ne-a mai rămas? 


Superb!

Prima melodie am... împrumutat-o de la Nona.  :)

sâmbătă, octombrie 30

luni, octombrie 25

Tusea şi junghiul

Profitând de vremea (încă) frumoasă, după ce am luat-o pe Andreea de la grădiniţă, am făcut o plimbare extrem de plăcută. Strigătele şi chemările la arme ale micii războinice erau previzibile... dimineaţă văzuse un desen animat cu muşchetarii. Probabil acum ne cunoaşte jumate de cartier, având în vedere că strădaniile mele de a potoli micul muşchetar s-au dovedit inutile... ăăă... en garde!

În drumul nostru am descoperit că a răsărit o băncuţă nou-nouţă... şi cum era normal, micuţa mea a dorit ”să ne odihnim picioarele” pentru o vreme. Pentru că după 5 minute mi-a spus:
- Mami, eu mă mai joc pe aici şi tu mai stai puţin pe bancă, da?? aşa am şi făcut.

Numai că aşteptând pe bancă mi-au alunecat ochii. Pe lângă noi tocmai trecea o tânără mămică ţinându-şi pruncul de vreun anişor, în braţe. La un moment dat doreşte să lase copilul sa meargă, dar plânsul instantaneu a convins-o să ia mogâldeaţa iarăşi în braţe.

Atunci am văzut.


Tatăl copilului mergea pe lângă soţia lui. Era cam ocupat din câte mi-am dat seama la o privire mai atentă: mânca seminţe.

etc

duminică, octombrie 17

Expertul

Îl cunosc pe X de un an şi ceva. Suntem colegi de şcoală. Nu i-am acordat mare atenţie până de curând, când o banală discuţie l-a adus în prim plan. Şi-atunci mi-am dat seama de un lucru: probabil fiecare avem printre rude, colegi, cunoştinţe, vecini, printre oamenii de lângă noi, un tip cum e X.

X este expert... expert părerist.
Genul care îi priveşte pe cei de lângă el cu un rictus plictisit în colţul gurii şi o sprânceană ridicată. Ascultă cu atenţie tot ce se discută, apoi mormăie uşor în barbă, zâmbeşte superior şi plescăie mulţumit. Expresia ce i se întipăreşte pe faţă e: ”ştiu eu mai bine!”. Si de fiecare dată va contrazice pe oricine, în orice chestiune, doar de dragul de a-şi da cu părerea. Bineînţeles, nu există nimic pe lumea asta care să-l impresioneze... lui i s-au întâmplat toate (cu un plus de dramatism faţă de ceea ce se povesteşte).
E uşor misogin (pentru că e un trend), dar numai cu cine nu-i cântă în strună. Are impresia greşită că e carismatic atunci când îl imita pe domnu' Jiji ... mno, dau asigurări că e vorba de un adult, tată de familie...
 Îi plac bancurile deocheate şi melodiile cu versuri necenzurate, fiind convins că dă doamnele pe spate dacă-şi setează aşa ceva ca sunet de apel. N-aş fi avut această impresie dar am observat că lasă telefonul să sune prelung şi priveşte în jur cu ochii strălucind de satisfacţie... probabil se crede desăvârşit.
Nu ştiu dacă l-aş putea numi cocălar, dar am siguranţa că e întruchiparea tuturor bădăranilor care fac umbră Terrei.

Aş fi tratat cu indiferenţă subiectul, dar m-a uimit răutatea şi egoismul de care s-a dovedit a fi capabil. Pentru că în ciuda tuturor ”calităţilor”, l-am crezut paşnic... totuşi. Însă în urma banalei discuţii de care aminteam la început, mi-am dat seama de ce România nu va ajunge niciodată o ţară civilizată. Datorită mentalităţii celor ca el.
 ”Am o problemă cu paiul din ochiul altuia, dar nu mă deranjează bârna din ochiul meu” şi ”să moară capra vecinului” sunt două mari adevăruri după care se ghidează (din păcate) mulţi.

Probabil ”expertul” meu nu merita un articol întreg, dar îl analizez de vreo două săptămâni şi mă minunez. Cei ca el au permisiunea de la natură şi de la legislaţia în vigoare să procreeze! 

sâmbătă, octombrie 16

Andreisme III

Mi-am auzit copila vorbind cu păpuşile ei despre... nivelul clasei! Pentru că monologul era foarte animat, am întrebat-o:
- Andreea, tu ştii ce e ”nivelul clasei”?
- DA - vine răspunsul prompt.
- Ce e mami, nivelul clasei? întreb eu cu blândeţe.
- Este cel care ne ia rucsacii...
- Vă ia rucsacii?!
- Daa.
- Bine, vă ia rucsacurile, dar eu vreau să ştiu ce e nivelul clasei.
- Păi... (gânditoare) nivelul claaasei... este... o programare care lucrează... desenează... şi dă bulină roşie şi bulină verde. 
- !!!!!!!!!!!!!!! este o programare??
- Da. Acum gata, nu mă mai întreba, mă duc la joacă.

Probabil a simţit că voiam să o întreb ce e o programare.

joi, octombrie 14

Noul submarin atomic

Am primit un filmuleţ haios pe mail. 

video


Iubire, bibelou de porţelan

Ieri mă întorceam acasă (cu microbuzul, fireşte). În maşină aglomerat - fericiţi cei ce erau aşezaţi, pentru ca restul muritorilor aveau lejeritatea sardelelor din conservă.  Suspensiile praf, viteză - că nu se încadra omul în grafic, poziţii care mai de care mai incomode... restul puteţi să vi-l închipuiţi.

Eh, cum ne chinuiam noi să ne ţinem de o bară, de un scaun, de părul vecinului... in fine, să rămânem întregi, tipul de lângă mine începe să se foiască. Se întoarce pe o parte, se contorsionează, se apleacă puţin, ridică ceva, iar se întoarce, până când observ că se aşează în braţele domnişoarei de pe scaun. De fapt, pe un picior de-al ei, ţinându-şi genunchii şi rucsacul în exterior. Mi-e greu să explic poziţia, cert e că ocupa loc mai mult decât dacă ar fi stat în picioare. Acum, nu numai că s-a aşezat, dar în scurt timp au început să se pupe de mama focului. Eh, nu era chiar un pupic mai înflăcărat, ci mai degrabă un french kiss. Dintr-ăla cu ţocăituri :|

La cât de enervată eram pe situaţie (era oricum vina mea, mă grăbisem şi urcasem într-o maşină aglomerată, care s-a umplut şi mai mult pe traseu), când i-am văzut pe cei doi relaxaţi de parcă ar fi fost la picnic în crâng, m-a pufnit râsul. Un domn în vârstă încerca fără succes să treacă de genunchii ăluia, că voia omul să coboare... însă nici măcar tz,tz,tz-urile lui dezaprobatoare n-au reuşit să-i perturbe pe tinerii amorezi. Într-un final, s-a mobilizat lumea, unii s-au mai dat jos şi i-au făcut omului loc să coboare, după ce a făcut o schemă uluitoare de yoga pentru a trece de genunchii neclintiţi. Mie îmi venea să aplaud, dar mă înecase tusea, să nu-şi dea lumea seama că mă distram. Oricum nimeni n-a comentat mare lucru, deşi toţi se uitau - unii miraţi, unii enervaţi - sunt convinsă că după ce au coborât, au fost comentarii de genul: "mamă, ce-mi venea  să-i trag una, dar m-am abţinut, că altfel ce păţea..." 

După ce craiul a coborât, cosânzeana cea brunetă şi-a continuat drumul cu un zâmbet tâmp pe faţă. Se vedea că se iubeau. Era clar că relaţia lor era profundă şi deţineau secretul fericirii absolute. Probabil se cunoşteau de câteva zile. De pe mess.



miercuri, octombrie 13

Idilă timpurie

Luni am ajuns cu întârziere la grădiniţă (guilty!). Pentru că vineri a lipsit (sfatul medicului), colegii au fost mai mult decât încântaţi să o vadă pe micuţa mea. Mi-a adus zâmbetul pe buze reacţia Claudiei, o fetiţă mai nazdrăvană, care la vederea Andreei a început să ţopăie fericită, chiţăind asemeni unui şoricel. Asta se întâmpla pe holul grădiniţei. Însă când am intrat în clasă, am asistat la următoarea scenă:

Andreea s-a dus să-şi pună jucăria pe dulap. Un băieţel după ea îşi manifesta încântarea de a o vedea. Între timp, Doamna a rugat copii să se aşeze la locurile lor. Nu au încă locurile stabilite, e mai mult după preferinţe, aşezaţi să fie. Pentru că Andreea părea puţin nehotărâtă, am întrebat-o:
”Unde e locul tău, mami?”
Ea a stat puţin pe gânduri, moment în care, Cristi (băieţelul-umbră) o întreabă:

”Unde e locul nostru??”  (what? unde e locul nostru? wow... ce progrese s-au făcut într-o lună de grădiniţă!!)

Până la urmă, copila mea s-a hotărât să aleagă un scăunel la o masă din faţă. Pentru că lângă ea nu mai era nici un scăunel, piciul s-a dus glonţ la primul scaun liber, l-a tras cu greu şi l-a adus lângă Andreea. Un alt băieţel, la fel de nehotărât, a dat să se aşeze pe locul liber... dar ţi-ai găsit? Cristi l-a oprit şi a strigat la el: ”pleacă, aici stau eu!

Mi-am reţinut un hohot şi i-am spus ”la revedere” Andreei (cu pupici pe frunte), dar n-am scăpat fără un pupic depus şi pe fruntea lui Cristi. 


Miercuri 13

La mulţi ani, dragostea mea!



SEDUCES ME

marți, octombrie 12

Hai să te-asigurăm, dacă nu, te amendăm

Toată lumea ştie că au devenit obligatorii asigurările pentru locuinţe. Nimic nou, nimic neobişnuit. Numai că, în momentul în care compania lu' peşte pune un anunţ agresiv pe uşa de la intrarea în bloc (pe care are grijă să lase - sugestiv - şi un număr de telefon) îţi piere tot cheful de a-ţi mai asigura ceva. În orice caz, nu la aşa  ”meseriaşi”. 


luni, octombrie 11

Ce nu e în regulă în această fotografie?

Răfoind pozele cu Andreea, am dat peste o fotografie de acum câteva săptămâni, din parc. Din păcate, e făcută cu telefonul, de la o distanţă prea mare, aşa că e neclară. Am încercat să fiu discretă, pentru că ”doamnele” din imagine erau însoţite de soţii lor (nişte malaci care probabil nu ar fi apreciat exercitarea talentului meu artistic pe nevestele lor). 
Ce m-a deranjat? Cucoanele respective şedeau pe o chestie (nu ştiu cum se numeşte, dar în mod normal copiii mai mici se joacă în locul cu pricina) şi îşi supravegheau odraslele. Câţiva copii, printre care şi Andreea, au încercat fără succes să se joace acolo, şi cu toate că au văzut copiii şi au fost rugate sa elibereze locul, s-au făcut că nu observă! 
Cum experienţa m-a învăţat că e mai sănătos să ocoleşti un prost (în cazul de faţă - patru!!), le-am lăsat în pace. Nu înainte de a le face o fotografie.


Pentru că mi se pare firesc (nu-i aşa?) să mergi în parc şi să te dai într-un scrânciob - tu adult fiind!! 
La urma urmei, majoritatea sunt destul de solide (pentru că ”doamnele” îşi închipuie că mai au tot 25 de kg), şi în felul acesta îţi mai aminteşti de copilărie. Oricum ăştia mici folosesc mai mult toboganul!

Sigur e normal?!

duminică, octombrie 10

Avertisment!

Românul s-a dovedit a fi întotdeauna amabil, spirit inventiv şi cu un dezvoltat simţ al proprietăţii. 
Omul nostru s-a modernizat: are acces la internet, copiii au crescut, au învăţat să folosească şi imprimanta... Şi pentru că garajul al cărui proprietar este, e situat pe o stradă lată de vreo... 2 metri, cu trotuar de 70 de cm pe o singură parte (cea cu garajul), i s-a părut firesc să meşterească un avertisment elegant... care va ţine până la prima ploaie. 





Pfff, am uitat că plouă neîntrerupt de două zile...

Milionăreasă mă fac!

  Din curiozitate şi... o oarecare lipsă de ocupaţie, m-am înscris şi eu pe BlogMoney. N-am înteles prea bine cum stau lucrurile pe acolo (neuronul meu e amorţit de la nurofen si paracetamol), dar am făcut ochii maaari la asta: auzi, un post de pe blogul meu valorează 256 de lei (dintr-ăştia noi!).
Şi eu mi-am făcut blog să-mi ocup timpul liber pe care oricum nu-l aveam...
Îmi permit totuşi să am îndoieli, deocamdată vedem cum stau lucrurile.


Later edit: milionăreasă = milionar + easă (cuvânt inventat!) :))

I like

sâmbătă, octombrie 9

Cum e mai bine?

Darias intreabă femeile cat de departe ar merge pentru copiii lor.   Am vrut să-i las un comentariu, dar mi-am dat seama că aveam prea multe de scris, de unde şi ideea acestui post.

Deci, cât de mare e sacrificiul pe care l-ar face o femeie pentru copilul ei?

Fiecare mamă işi doreste tot ce-i mai bun pentru puiul ei, şi uneori e greu să-ţi faci pruncul fericit când chipul tău e încordat de griji. Te trezeşti făcând mii de planuri şi încerci zeci de scheme pentru a nu simţi copilul unele neajunsuri. Femeia e cea care adună de obicei noianul de griji ce se abate asupra familiei. Şi nu pentru că bărbaţii ar fi nepăsători, ci pentru că sunt diferiţi.
Însă ce faci când simţi că nimic nu mai merge? E plecatul afară o soluţie? Poate fi... sau poate nu e. Îţi trebuie o doză de curaj şi multă disperare. Disperarea te poate împinge spre lucruri necugetate sau te poate forţa să iei cea mai bună hotărâre din viaţa ta. Disperarea anihilează teama de necunoscut, de eşec... teama a lăsa copilul pe alte mâini.

Alegerea depinde de fiecare femeie/familie in parte. Ceea ce este bun pentru mine, poate să nu fie soluţia ideala pentru tine, şi invers. De exemplu, fetiţa mea e încă micuţă si nu aş avea cu cine să o las. Până acum a stat doar cu noi. Nu avem bunici la dispozitie - soacra e bolnavă, nu se pune problema sa stea cu copilul, iar pe mama nu aş risca sa o las cu fetiţa si cu soţul meu acasă... pentru că am convingerea indubitabilă că in felul acesta evit izbucnirea celui de-al treilea război mondial! De asemenea, nu aş avea încredere într-o bonă (şi am motivele mele).

În aceste condiţii, m-aş considera o mamă iresponsabilă dacă aş pleca de lângă copil. Chiar dacă intenţiile mele sunt bune, sacrificiul e mult prea mare. Copilul e cel sacrificat! Iar eu n-am adus un suflet nevinovat pe lume pentru a-l chinui, pentru a-l creşte incomplet, lipsit de iubirea şi căldura sufletească a mamei. Pentru că, oricât de mult ne-am dori, nu putem păstra legătura intactă de la mii de km. Aş câştiga într-o parte doar ca să pierd enorm în altele. Ce folos că i-aş putea oferi fetiţei absolut orice, insă n-aş fi lângă ea când ar aşterne pe hârtie primele litere!? Oare banii compensează lipsa unui părinte (a mamei în special) de lângă un copil? NU! 

Ştiu din experienţă cum e să creşti având o mamă mereu pe drumuri. Rezultatul? Tata a fost lângă mine in cele mai importante momente din viaţa mea, legătura cu mama fiind slabă şi la ora actuală. Acum la maturitate i-am înţeles motivele, însă tot gândesc în anumite momente că se putea şi altfel.

Revenind, nu cred că lipsa unui anumit confort duce la destrămarea unei relaţii, ci mai degrabă lipsa dragostei, încrederii şi a respectului. E adevărat că banii întreţin fericirea, însă cunosc destule cupluri care s-au despărţit după ce viaţa lor s-a îmbunătăţit din punct de vedere material. În plus, timpul şi distanţa nu lucrează întotdeauna în favoarea soţilor. Sunt mulţi aceeia care şi-au găsit "marea dragoste" pe drumul făcut pentru binele copilului. Însă ştim sigur ca micuţul a cerut la un moment dat doar un pantalon mai fistichiu, nu şi un nou tată sau o altă mamă.

Bine, am minimalizat, pentru că nevoile unui copil nu se reduc la o jucărie scumpă sau o haină la modă, însă în aşa ceva se transformă de cele mai multe ori, după ce unul dintre părinţi pleacă din sânul familiei pentru a spori veniturile. Crescând într-o epocă în care aproape totul era interzis ori se putea procura doar pe sub mână, pe mulţi i-am auzit spunând "dacă n-am avut eu, măcar el să nu ducă lipsă". Şi astfel, deşi bine intenţionaţi, unii nu reuşesc să ofere decât o educaţie defectuoasă, învăţându-şi odraslele cu totul de-a gata, având convingerea că totul li se cuvine. Ceea ce mi se pare greşit. Însă, oare cum e mai bine?

Într-un final, rămân la convingerea că fiecare femeie ştie ce e mai bine pentru copilul ei şi va face tot ce-i stă în puteri pentru a-i oferi acestuia o viaţă cât mai bună şi lipsită de griji.

sâmbătă, octombrie 2

Parada feţelor triste

Ieri am fost la bibliotecă. Cu autobuzul.
În faţa mea două fete trase la indigo, adică îmbrăcate/pieptănate identic. Una era machiata cam aşa . Cealaltă... părea desprinsă de pe coperta unei reviste (de scandal). Deşi era puţin trecut de ora prânzului, domnişoara avea faţa tencuită cu un strat gros de fond de ten, peste care aplicase cu generozitate vreo doua cutiuţe de fard de obraz. Părul negru iniţial, era acum fără luciu, ars de la atâta întins cu placa, şi-ar fi avut nevoie de atingerea intimă a unui şampon. O pereche de ochelari de vedere fistichii, aerul plictisit şi atitudinea arogantă, făceau muritorii de rând (călătorii) să fie uşor recunoscători fetei pentru onoarea de a respira acelaşi aer îmbâcsit.
Le priveam şi încercam să le ghicesc, fără succes, vârsta. La un moment dat au urcat două băbuţe: cam de aceeaşi statură, îmbrăcate in negru, având pe cap pălării de fetru... identice. Probabil erau surori. Pentru că s-au aşezat lângă domnişoarele mele, le-am putut "admira" în voie. Aveam în faţa mea două perechi nostime, însă mi s-a părut bizar să realizez ca doamnele (trecute de multe decenii de prima tinereţe) emanau mai multă energie si voie bună decât fetiţele plictisite.
Acum, am ajuns şi eu să mă întreb: ce e cu atitudinea asta la unii tineri? Îţi dau senzaţia că s-au născut plictisiţi.

luni, septembrie 27

Traiasca bunul-simt! (ce-o mai fi si ala...)

Nu mai stiu de ce mi-am facut blog. Oricum, multa vreme nu prea am scris nimic, apoi incet, am inceput sa mai adaug cate o pagina in el, si a prins a-mi placea. E refugiul meu. Nu am cine stie ce veleitati scriitoricesti si nici nu cred ca voi avea vreodata - pe blog scriu pentru placerea mea, si pentru a-i arata peste ani, fetitei mele, mici franturi din viata ei.

Desi n-am crezut ca articolele mele vor avea impact asupra cuiva, se pare ca au avut - cel putin unul dintre ele.

Cititorul a fost atat de "impresionat" incat a copiat articolul integral, si l-a asezat in paginile blogului sau.

Deoarece bunul simt mi-a dictat sa contactez omul intr-un mod civilizat, i-am lasat un comentariu pe blog, la postul cu pricina. Pentru ca nu s-a intamplat nimic, i-am trimis si un mesaj la adresa de contact, in care il rugam sa stearga articolul respectiv sau sa faca trimitere "clickaibila" catre blogul sursa (pentru ca momentan, la o verificare superficiala, google a inteles ca eu i-am copiat omului postul!!). Rezultatul? Nici o reactie!

Sunt dezamagita, pentru ca respectivul are la profil, ca domeniu de interes/de activitate... religia!! Insa am aruncat o privire mai atenta prin paginile blogului si mi-am dat seama ca proprietarul cu asta se ocupa: cu copy/paste-ul de pe alte site-uri, pentru ca n-am vazut un singur articol scris de manuta lui, toate sunt copii ale unor articole din ziare, bloguri sau carti, la sfarsitul carora este scris anemic, autorul (fara a lasa un link spre sursa, fara a instiinta persoana ca i-ai preluat munca - asa cum se procedeaza).

Intr-un final m-am hotarat sa scriu despre asta. Nu-i voi da numele deoarece nu vreau sa-i fac publicitate si trafic. Insa e bine sa va verificati din cand in cand articolele... nu se stie, puteti oricand avea surpriza sa constatati ca ceea ce scrieti e xeroxát.



LATER EDIT: Si-a cerut scuze si a sters articolul din blog. Nu ma asteptam, dar am avut parte de o surpriza placuta.

Se pare ca exista totusi si bun-simt.

sâmbătă, septembrie 18

Sssht... doamnele discuta!

Zilele trecute, in microbuz, doua doamne ferchezuite nevoie mare, strigau una la alta ca pe tarlaua bunicului discutau "DISCRET", facandu-si loc prin aglomeratie. Desi aveam castile la urechi, vocile ascutite acopereau orice alta sursa sonora.

"- Si cum soro, speli la mana acum?!? zice una. (imi dau seama ca erau in mijlocul conversatiei.)
- Daa, s-a stricat iarasi masina de spalat. E a doua oara, m-am saturat.
- Ahh, am spalat si eu la mana la viata mea... numai sufletul meu stie cat m-am chinuit... - completeaza prima cu naduf.
- Daa. Dar oricum sosetele tot la mana le spalam, ca nu ies cum trebuie la masina. Mai ales alea albe!
- Mie-mi spui?! Si eu tot asa! Si eu, si fiica-mea, numai albe purtam.  Si spaaaal... Da' eu nu le las sa se adune, spal in fiecare zi. Noroc ca n-am barbat, ca se adunau o gramada.
- Nici eu nu le las... mai ales ca acum nu mai merge masina... zice prietena amarata.
- Nu le las, zice prima, fara s-o asculte pe cealalta. In fiecare zi spal cate 30-40 de perechi..."

In acel moment m-am foit pe scaun si un zambet stramb s-a transformat intr-o tuse usoara. Deci doamna (mama de fata) spala in fiecare zi cate 30-40 de perechi de sosete...

O fi fost miriapod si nu m-am uitat eu bine la ea.

joi, septembrie 16

Andreisme (II)

Ce inseamna inteligent?

Andreea: Inteligent inseamna cand un baiat castiga mereu si se lupta cu alt baiat... rau. (in ordinea asta!)
Eu:           Un baiat?
A:            Mda.
Eu:           De ce numai un baiat? O fata nu poate fi inteligenta?
Andreea:  Nuuuuuuu!!!!!!!!!!
Eu:           De ce?
Andreea:  Pai... asa, pentru ca nu poate!

duminică, septembrie 12

Emotii

Vara asta am transferat-o pe Andreea la o alta gradinita. Maine vom face cunostinta cu Doamna si cu noii colegi. Am emotii mult mai mari decat mica nazdravana, care are grija sa-mi mai tranteasca in nas "mami, cred ca nu vreau sa merg la gradinita" pe post de santaj. Asta se intampla de obicei cand nu sunt de acord cu anumite cerinte formulate cu insistenta. Dar nu-mi fac griji pentru ca stiu cat e de innebunita dupa copii, asa ca sper sa fie bine.

Spre deosebire de anul trecut, acum vorbeste bine!! Deci putem conversa! Toamna trecuta, pentru orice intrebare referitoare la programul din ziua respectiva, avea un singur raspuns: "m-am jucat cu copiii la gradinita"... si atat!! Astept cu nerabdare impresiile de maine, pentru ca sunt convinsa ca va avea multe de povestit.

Toma Caragiu

sâmbătă, septembrie 11

Cuvinte cheie?!

Ma uitam ieri pe statistici si ceva mi-a atras atentia. Am aflat cum se mai poate ajunge pe blogul meu!

1. o iubea soul pe madalina manole - ...
2. sonetul40 sakespeare!  -  sake? 

si ultima chestie (si cea mai importanta, dupa parerea mea)! Daca uit vreodata cum se numeste blogul, tastez pe Google asta:

3. ���������


... si... voilá! Pe deplin edificator...

joi, septembrie 9

Tema de vacanta

Alexandra mi-a dat iarasi o leapsa. M-am hotarat cu greu sa scriu despre asta, si probabil e ultima oara cand mai preiau o leapsa, pentru ca cele cateva intrebari imi rascolesc noianul de amintiri dureroase peste care incerc cu greu sa trec.

Vara trecuta: Inca ma straduiam sa ignor lipsa tatei din viata noastra. Pentru ca ma tenta ideea de multa vreme, mi-am facut blogul, desi o vreme nu am scris nimic. Sfarsitul verii ma gaseste implicata intr-un proiect important, care  va aduce mari schimbari in viata mea.

Vara asta: Am hotarat sa elimin o buna parte din neplacerile de zi cu zi, asa ca, am schimbat gradinita Andreei (asta o aveam in proiect inca din iarna). Desi m-a durut, am renuntat la prietenia unei anumite persoane. Am invatat in sfarsit sa spun "nu" fara sa-mi mai fac procese de constiinta.

Concluzii? Mai am nevoie de timp pentru a uita.
                Mi-am dat seama ca orice compromis, cat de mic, nu-ti poate aduce decat neplaceri.
                Am invatat sa am mai multa grija de mine.

Andreisme

Aseara, ma uitam la Andreea care practic adormea din picioare, dar... ca de obicei, ea niciodata nu e obosita. Pana la urma mos ene a fost extrem de convingator si micuta mea s-a hotarat sa mearga la culcare fara prea multe nazuri. In camera ia cu asalt patul. O dau jos sa o schimb de hainute. In timp ce efectuam transferul de textile, a avut loc urmatoarea discutie:

Andreea:  Mami, mi-e taaare somn...
Eu:           Uite ca mergi acum la nani.
Andreea (alintata):     Maami... am imbatranit de somn!

luni, septembrie 6

Live

Exista printre noi oameni speciali, care ne uluiesc si ne incanta fiinta cu talentul lor unic.
Prima data cand am auzit astfel de sunete pe strada, m-am intrebat de la ce-or fi, pentru ca nu semanau cu nimic. Apoi m-am luminat! Era Corul Vanatorilor... live!

Presupun ca nu are importanta faptul ca extraordinarul concert se tine pe la ora 2. Noaptea. 

miercuri, septembrie 1

Inca un telefon

       Aseara, pe cand imi imbaiam odorul, minunea tehnologiei moderne (adica telefonul mobil) incepe sa sune vesel.  Eh, ma gandesc, lasa-l. N-aveam cum sa raspund – clabuceam fetita si oricum n-o las singura in baie. Dar, cu o scurta pauza intre apeluri, telefonul meu suna de mama focului.
       Pana la urma am terminat cu baita, si tocmai o imbracam pe Andreea, cand micul obiect da semne de neliniste din nou. M-am gandit  ca s-a intamplat ceva (ca doar nu suna nimeni de sase ori sa-ti spuna ca s-a logodit) si dau sa raspund. Numai ca... numar necunoscut!! Cum nu mai raspund la astfel de apeluri de la telefonul buclucas incoace, ma opresc. Apelantul era insa foarte insistent (!!) asa ca in cele din urma apas tasta verde si zic - "alo" - cam mecanic, ce-i drept. De la celalalt capat se aude o voce ragusita de femeie :

 Álo ! Cini iesti ?

WTF !!!!!!!!! Ma suni de o ora sa ma-ntrebi cine sunt ??!! M-am gandit ca cineva face glume proaste, asa ca intreb si eu :
 Dar tu cine esti? Si cu cine vrei sa vorbesti?
Cu Ginuta - parea ca nu glumeste.
Greseala. Si-am inchis. N-a mai sunat. Probabil tonul meu nu foarte amabil rece, a convins persoana ca nu e bine sa repete actiunea.
Ce nu pot eu intelege e urmatorul lucru: cum poate suna cineva de atatea ori la acelasi numar, intr-un timp atat de scurt? Adica, ma gandesc si eu ca tot omul, daca ai o urgenta si cel pe care-l suni nu raspunde, trimiti un sms. Nu? Se pare ca nu.

Ceva special...

Iti multumesc Madalina! De data asta ai reusit sa ma lasi fara prea multe cuvinte...

Premii noi

Alexandra a fost si de data asta foarte draguta si m-a innobilat cu cateva premii. Multumesc Alexandra! Pentru ca trebuie sa enumar cateva lucruri care-mi plac, voi face o lista mai jos.
Imi place...

  1. zambetul de dimineata al micutei mele;                
  2. ciocolata neagra cu chili;
  3. sa citesc;                                                             
  4. muzica;
  5. linistea de la miezul noptii;
  6. sa fac fotografii;
  7. mirosul florilor de camp;
  8. apusul de soare;
  9. cerul instelat;
  10. cafeaua.
Am sa ofer premiul cu mare drag, tuturor prietenilor ce ma viziteaza, multumindu-le in felul acesta.

                            

Doar o intrebare

Cand se deschide sezonul la vanatoarea de... vecini?

luni, august 30

La intamplare

               De la madalina raducanu  am primit o "misiune" si anume aceea de a spune cate ceva despre unele lucruri  care conteaza pentru mine. Trebuie sa spun ca mi-a dat o tema destul de dificila... pentru ca in ultimul timp am lasat zilele sa treaca fara a ma gandi daca ce e in jurul meu mai conteaza. Insa...

              Andreea, e mica mea comoara! Mi-e atat de draga si zambetul ei imi incalzeste atat de tare inima incat aproape nimic altceva nu mai conteaza.
              Ma amuza cand se alinta si-mi spune apasat: "maami, te iubbueesc!"  ;)). Imi place s-o privesc cand doarme - e atat de micuta, de gingasa... iar eu sunt cea care trebuie s-o protejez. Nu de putine ori m-am trezit intrebandu-ma daca sunt in stare sa fac asta.
              Sotul meu, e cel care-mi tulbura inima si mintea.
              Cafeaua... ei, aici ar fi multe de spus. Avem o relatie foooarte speciala! Desi nu beau mai mult de o ceasca de cafea pe zi, preparearea acesteia are un anumit ritual, urmat cu un soi de... sfintenie ;)) sa nu profanam bunatate de cafea.
              Muzica... si aici ar fi mult de scris. Am incercat sa exemplific, insa imi dau seama ca nedreptatesc multe melodii superbe care mi-au incantat fiinta la un moment dat.
             Amintirile... dor.
             Sunt indragostita de florile mele. Sunt superbe!
             Rudyard Kipling imi strabate de fiecare data sufletul cu versurile poeziei Fa-ti timp .

            Sunt doar cateva lucruri luate intamplator. Aceasta... leapsa merge mai departe la Diana , Smaranda in lumea magica a lui Cami , la Ghiocelul alb si Robert .

sâmbătă, august 28

Realitatea vazuta prin ochi de copil

Saptamana trecuta, pe cand ma plimbam cu Andreea, sambata fiind, lumea a dat navala la nunti. La un moment dat vedem un convoi de masini impodobite nevoie mare (aratau cam asa):

Andreea le priveste fascinata si exclama:


Maaami, uite ce frumoasa e masina aia, cu floricele pe ea si cu doua perdele!!


Eu: ...

Ayo - Slow, Slow (Run Run)

joi, august 26

Printesa-pisica

Meseria de parinte se invata din mers. Nimic, dar absolut nimic nu te pregateste pentru aceste clipe. :)












Andreea e printesa. Printesa-pisica... Cu vreo doua luni in urma era "capitanul-printesa-pisica"! Pentru ca e o printesa, vrea sa fie strigata:
"Printesa, poftim la masa!"
"Printesa, hai la bucatarie, s-a incalzit laptele!"
"Printesa, strange te rog jucariile (care nu sunt jucarii, sunt prieteni) si hai la culcare..."
... si lista poate continua. Pe strada, are grija sa corecteze toate persoanele neinspirate care i se adreseaza cu apelativul "fetita":
"Nu sunt fetita, sunt printesa!"
Si de cateva zile, cand iesim la plimbare canta destul de tare, cat sa fie auzita: "Eu sunt printesa, eu sunt printesa, eu sunt printesa...".


Si cand te gandesti ca pana acum nu credeam in reincarnare! ;))

miercuri, august 18

Dupa 20 de ani

              O parte din drumul spre casa bunicii l-am strabatut cu trenul. Traseul acesta il stiu pe dinafara, pentru ca pe vremuri mergeam in vacanta tot pe aici. Insa pe atunci ajungeam la destinatie in 3 ore, nu in 4 ca acum, si in fiecare statie exista cate o cismea cu apa pentru calatorii insetati. Iar pe vremea aia nu erau caldurile de acum. Sa nu ma intelegeti gresit... cismele exista si acum... numai ca ele arata asa:

Intr-un trecut nu prea indepartat, aici obisnuia sa curga apa...
...acum s-a razgandit!! Oare de ce?!?











        



              Aici, niste oameni au construit ceva, tocmai pentru a le oferi calatorilor cel mai de pret dar al vietii: APA! Si tot niste oameni, sub pretextul democratiei (prost intelese), al eliberarii de sub regimul comunist, al lipsei banilor si dintr-o mie de alte motive puerile, au lasat in paragina (in cel mai fericit caz) sau au distrus TOT ce a fost construit inainte de anul 1989!! De ce? Nu stiu motivele - desi mie acest lucru mi se pare o ofensa adusa bunului simt - si pot doar sa-mi inchipui.
              Eram doar o copila atunci cand Romania a luat drumul "libertatii" absolute, asa ca nu stiu prea multe despre viata de pana atunci decat ce-am auzit de pe la parinti si de pe la cei care-au trait acele vremuri. Este fireasca nevoia omului de a se exprima si a trai liber (oare asta facem acum?), dar ce nu inteleg este nevoia de distrugere pe care au simtit-o foarte multi dintre noi. De ce tot ce a fost construit pe timpul regimului ceausist, acum a fost distrus?
              Revolta m-a cuprins cand trenul a stationat vreo 20 de minute intr-o gara. Mai aveam vreo doua ore pana ajungeam acasa, apa era pe terminate si in compartiment erau vreo 50 de grade. Aerul frigea!! Iar noi mai aveam aproape 1 litru de apa. Ne aprovizionasem bine, dar cum in tren faceai sauna, Andreea a baut mai bine de 2 litri de apa in mai putin de doua ore. Noi deja am redus consumul cand am vazut acest lucru. Si acum, cand aveam ocazia sa facem aprovizionarea... surpriza!!

Pe aici, trecuse candva apa!!

              Vorbesc doar de un singur lucru, pentru ca starea intregului traseu e deplorabila!! Trenul opreste in gari fantoma si te astepti ca din cladirile darapanate, fara usi si fara ferestre, sa zboare un stol de lilieci sau sa apara vreo naluca. Ramasite ale unor fabrici, sere, depozite, silozuri, taie vazduhul cu cele cateva ziduri ce inca mai au puterea de a se tine semete, in amintirea unor timpuri trecute, in care romanii au dus-o greu. Atunci se cumpara painea pe cartela si oamenii "mureau de foame" - acum avem de toate, inclusiv copii ce sufera de obezitate si diabet de la varste din ce in ce mai fragede. Atunci, erau interzise intreruperile de sarcina si exista titlul de "mama eroina" - acum, e liber la avorturi, la nepasare, la disperare si la dezolare...
             Nu, nu traiesc cu nostalgia unor vremuri pe care nu le tin minte, traiesc doar cu durerea prezentului si viitorului incert in care imi cresc fetita. Probabil am pornit la drum cu intentii bune, dar pe parcurs ne-am pierdut omenia, ne-am pierdut speranta si bucuria de a trai...

marți, august 17

Ne-am intors...

                   ...mai devreme decat mi-as fi dorit! Insa nu dependenta de net mi-a grabit intoarcerea, ci o mica problema de sanatate. Asa ca, momentan sunt pacienta model... Si e atat de cald, incat abia astept sa stau de vorba cu medicii, nu de alta, dar majoritatea au aer conditionat in cabinete...
                   Asteptam cu atata nerabdare sa plec din oras... aveam nevoie de liniste, de timp, de putina energie... insa in zadar. Am revenit mai stresata si mai obosita decat eram la plecare. Abia acum realizez ca s-a simtit lipsa tatei... locul acela nu va mai fi niciodata o oaza de liniste si va purta pe vecie stigmatul durerii.
Photobucket

duminică, august 1

Calatori

Maine dimineata vom pleca. Urmeaza doua saptamani de liniste in natura. Ma despart cu greu de lumea virtuala. Pana acum, m-am laudat ca nu sunt dependenta de internet... acum am sansa sa imi dovedesc acest lucru - daca intru in sevraj, ma intorc mai repede! :))

vineri, iulie 30

Teama

De cateva zile bunica e in vizita la noi. Luni vom pleca impreuna. Am emotii... n-am mai fost de un an acolo, iar acum vom sta doua saptamani. Mama insista sa merg la mormantul tatei... si nu stiu daca am sa pot face asta. Desi au trecut mai bine de doi ani, simt ca e inca devreme. Sau poate a venit momentul sa imi infrunt teama si durerea.

Pasiune





joi, iulie 29

Pe drum de seara

Pentru ca in ultimul timp caldura ne-a coplesit, plimbarile noastre zilnice au devenit nocturne. Am stat de vorba cu toti gandacii iesiti la treaba printre firele inalte de iarba, tantarii ne-au devenit cei mai buni prieteni si am facut o colectie impresionanta de purici dezmierdand toate pisicile si cateii. Insa micuta mea nu s-a multumit cu mangaiatul si admiratul animalutelor de la distanta, asa ca am fost nevoita sa imortalizez importantele evenimente... 






Pentru ca Andreea a vrut sa o ia in brate apucand-o de coada si
tragand cu putere, pisica (initial foarte prietenoasa) s-a razgandit
si drept rasplata n-a vrut sa ne ofere nici un prim-plan.
Evident, am avut parte de o excelenta repriza de plansete...

joi, iulie 22

Premiu

Acum vreo doua zile Smaranda imi oferea cu generozitate un premiu. L-am adus "acasa". Multumesc Smaranda, sunt extrem de onorata si de incantata!


Premiul merge la:

Alexandra
Robert
Mihaella
Ghiocelul alb
Diana
Madalina Raducanu
Cami
Ema

... si la cine mai doreste sa-l preia!

luni, iulie 19

Alergiile si dansul vracilor

Pentru ca Andreea e alergica la intepaturile de insecte, ieri pe la pranz am ajuns la urgente cu ea. O piscase un tantar si acum avea pleoapele atat de umflate incat abia mai vedea. Acolo, toate bune si frumoase - adica ma asteptam sa fie aglomeratia de pe lume, dar nu era. Toata lumea a fost amabila si in scurt timp ne-a luat si pe noi in primire o doamna doctor. Mi-a spus ca trebuie sa ii faca Andreei o injectie... pe care nu o au. In alte tari se foloseste andrenalina pentru alergici, dar nu la noi in tara. Aici se foloseste doar hemisuccinatul (pe care, evident, nu-l au in dotare). L-am trimis pe tati la o farmacie sa cumpere doua fiole de hidrocortizon hemisuccinat. I-au administrat medicamentul intravenos, iar ea a fost foarte curajoasa, nu a plans deloc!

In timp ce asteptam sa vina tati cu fiolele salvatoare, intru in vorba cu doamna doctor. O intreb daca o vizita la alergolog ar ajuta cu ceva, eventual sa-mi recomande unul. Doctora foarte amabila imi spune ca "puteti merge unde doriti, dar sa stiti ca astea o sa le faca toata viata". Eu, usor paranoica, insist, intreband-o pe doamna doctor ce s-ar putea intampla daca fetita ar fi intepata de o albina - la care raspunsul vine prompt si incurajator: "eh, de la intepatura de albina moare si un adult, doamna..."!!!  M-am blocat pentru cateva secunde. Ii spun doctorei ca vrem sa plecam pentru vreo doua saptamani intr-un loc ferit de civilizatie si ca as dori sa stiu ce medicamente putem lua la noi in trusa de prim ajutor. A strans usor din umeri (deja depasisem limita decenta de intrebari pentru un pacient) si mi-a spus ca e de ajuns Aerius sirop. La insistentele mele mi-a spus ca putem lua la noi si o fiola-doua de hidrocortizon hemisuccinat. I-am multumit frumos si am plecat. Dupa 30 de minute medicamentul incepuse sa-si faca efectul.
  
Concluzia? Daca esti alergic, in spitalele romanesti te vindeci in momentul in care ti se executa dansul vracilor, regulamentar.

miercuri, iulie 14

Adio, fata cu parul de foc!

Soc! De la prima ora televizorul imi arunca in fata moartea Madalinei Manole. Inca nu-mi vine sa cred.
Artista a parasit scena vietii. A murit de ziua ei, pentru ca astazi e/ar fi fost ziua ei. Se spune ca s-ar fi sinucis. Motivele? Deocamdata nu se cunosc. Dar se discuta mult la tv. Se incearca politizarea nefastului eveniment. Tipic romanesc.
Fac salturi de la o televiziune la alta. Jurnalistii nu se lasa. Acum apare si ipoteza crimei. Si se dezbate in continuare... Ce mai conteaza ca niste oameni sufera?!
Madalina parea o femeie implinita. Parea... Acum, un copil o va cunoaste pe mama sa din fotografii... pacat.
Odihneste-te in pace, Madalina Manole. Mi-ai luminat adolescenta si muzica ta a facut lumea mai buna pentru o clipa. Adio, fata draga...


Asculta mai multe audio Muzica