sâmbătă, octombrie 30

luni, octombrie 25

Tusea şi junghiul

Profitând de vremea (încă) frumoasă, după ce am luat-o pe Andreea de la grădiniţă, am făcut o plimbare extrem de plăcută. Strigătele şi chemările la arme ale micii războinice erau previzibile... dimineaţă văzuse un desen animat cu muşchetarii. Probabil acum ne cunoaşte jumate de cartier, având în vedere că strădaniile mele de a potoli micul muşchetar s-au dovedit inutile... ăăă... en garde!

În drumul nostru am descoperit că a răsărit o băncuţă nou-nouţă... şi cum era normal, micuţa mea a dorit ”să ne odihnim picioarele” pentru o vreme. Pentru că după 5 minute mi-a spus:
- Mami, eu mă mai joc pe aici şi tu mai stai puţin pe bancă, da?? aşa am şi făcut.

Numai că aşteptând pe bancă mi-au alunecat ochii. Pe lângă noi tocmai trecea o tânără mămică ţinându-şi pruncul de vreun anişor, în braţe. La un moment dat doreşte să lase copilul sa meargă, dar plânsul instantaneu a convins-o să ia mogâldeaţa iarăşi în braţe.

Atunci am văzut.


Tatăl copilului mergea pe lângă soţia lui. Era cam ocupat din câte mi-am dat seama la o privire mai atentă: mânca seminţe.

etc

duminică, octombrie 17

Expertul

Îl cunosc pe X de un an şi ceva. Suntem colegi de şcoală. Nu i-am acordat mare atenţie până de curând, când o banală discuţie l-a adus în prim plan. Şi-atunci mi-am dat seama de un lucru: probabil fiecare avem printre rude, colegi, cunoştinţe, vecini, printre oamenii de lângă noi, un tip cum e X.

X este expert... expert părerist.
Genul care îi priveşte pe cei de lângă el cu un rictus plictisit în colţul gurii şi o sprânceană ridicată. Ascultă cu atenţie tot ce se discută, apoi mormăie uşor în barbă, zâmbeşte superior şi plescăie mulţumit. Expresia ce i se întipăreşte pe faţă e: ”ştiu eu mai bine!”. Si de fiecare dată va contrazice pe oricine, în orice chestiune, doar de dragul de a-şi da cu părerea. Bineînţeles, nu există nimic pe lumea asta care să-l impresioneze... lui i s-au întâmplat toate (cu un plus de dramatism faţă de ceea ce se povesteşte).
E uşor misogin (pentru că e un trend), dar numai cu cine nu-i cântă în strună. Are impresia greşită că e carismatic atunci când îl imita pe domnu' Jiji ... mno, dau asigurări că e vorba de un adult, tată de familie...
 Îi plac bancurile deocheate şi melodiile cu versuri necenzurate, fiind convins că dă doamnele pe spate dacă-şi setează aşa ceva ca sunet de apel. N-aş fi avut această impresie dar am observat că lasă telefonul să sune prelung şi priveşte în jur cu ochii strălucind de satisfacţie... probabil se crede desăvârşit.
Nu ştiu dacă l-aş putea numi cocălar, dar am siguranţa că e întruchiparea tuturor bădăranilor care fac umbră Terrei.

Aş fi tratat cu indiferenţă subiectul, dar m-a uimit răutatea şi egoismul de care s-a dovedit a fi capabil. Pentru că în ciuda tuturor ”calităţilor”, l-am crezut paşnic... totuşi. Însă în urma banalei discuţii de care aminteam la început, mi-am dat seama de ce România nu va ajunge niciodată o ţară civilizată. Datorită mentalităţii celor ca el.
 ”Am o problemă cu paiul din ochiul altuia, dar nu mă deranjează bârna din ochiul meu” şi ”să moară capra vecinului” sunt două mari adevăruri după care se ghidează (din păcate) mulţi.

Probabil ”expertul” meu nu merita un articol întreg, dar îl analizez de vreo două săptămâni şi mă minunez. Cei ca el au permisiunea de la natură şi de la legislaţia în vigoare să procreeze! 

sâmbătă, octombrie 16

Andreisme III

Mi-am auzit copila vorbind cu păpuşile ei despre... nivelul clasei! Pentru că monologul era foarte animat, am întrebat-o:
- Andreea, tu ştii ce e ”nivelul clasei”?
- DA - vine răspunsul prompt.
- Ce e mami, nivelul clasei? întreb eu cu blândeţe.
- Este cel care ne ia rucsacii...
- Vă ia rucsacii?!
- Daa.
- Bine, vă ia rucsacurile, dar eu vreau să ştiu ce e nivelul clasei.
- Păi... (gânditoare) nivelul claaasei... este... o programare care lucrează... desenează... şi dă bulină roşie şi bulină verde. 
- !!!!!!!!!!!!!!! este o programare??
- Da. Acum gata, nu mă mai întreba, mă duc la joacă.

Probabil a simţit că voiam să o întreb ce e o programare.

joi, octombrie 14

Noul submarin atomic

Am primit un filmuleţ haios pe mail. 

video


Iubire, bibelou de porţelan

Ieri mă întorceam acasă (cu microbuzul, fireşte). În maşină aglomerat - fericiţi cei ce erau aşezaţi, pentru ca restul muritorilor aveau lejeritatea sardelelor din conservă.  Suspensiile praf, viteză - că nu se încadra omul în grafic, poziţii care mai de care mai incomode... restul puteţi să vi-l închipuiţi.

Eh, cum ne chinuiam noi să ne ţinem de o bară, de un scaun, de părul vecinului... in fine, să rămânem întregi, tipul de lângă mine începe să se foiască. Se întoarce pe o parte, se contorsionează, se apleacă puţin, ridică ceva, iar se întoarce, până când observ că se aşează în braţele domnişoarei de pe scaun. De fapt, pe un picior de-al ei, ţinându-şi genunchii şi rucsacul în exterior. Mi-e greu să explic poziţia, cert e că ocupa loc mai mult decât dacă ar fi stat în picioare. Acum, nu numai că s-a aşezat, dar în scurt timp au început să se pupe de mama focului. Eh, nu era chiar un pupic mai înflăcărat, ci mai degrabă un french kiss. Dintr-ăla cu ţocăituri :|

La cât de enervată eram pe situaţie (era oricum vina mea, mă grăbisem şi urcasem într-o maşină aglomerată, care s-a umplut şi mai mult pe traseu), când i-am văzut pe cei doi relaxaţi de parcă ar fi fost la picnic în crâng, m-a pufnit râsul. Un domn în vârstă încerca fără succes să treacă de genunchii ăluia, că voia omul să coboare... însă nici măcar tz,tz,tz-urile lui dezaprobatoare n-au reuşit să-i perturbe pe tinerii amorezi. Într-un final, s-a mobilizat lumea, unii s-au mai dat jos şi i-au făcut omului loc să coboare, după ce a făcut o schemă uluitoare de yoga pentru a trece de genunchii neclintiţi. Mie îmi venea să aplaud, dar mă înecase tusea, să nu-şi dea lumea seama că mă distram. Oricum nimeni n-a comentat mare lucru, deşi toţi se uitau - unii miraţi, unii enervaţi - sunt convinsă că după ce au coborât, au fost comentarii de genul: "mamă, ce-mi venea  să-i trag una, dar m-am abţinut, că altfel ce păţea..." 

După ce craiul a coborât, cosânzeana cea brunetă şi-a continuat drumul cu un zâmbet tâmp pe faţă. Se vedea că se iubeau. Era clar că relaţia lor era profundă şi deţineau secretul fericirii absolute. Probabil se cunoşteau de câteva zile. De pe mess.



miercuri, octombrie 13

Idilă timpurie

Luni am ajuns cu întârziere la grădiniţă (guilty!). Pentru că vineri a lipsit (sfatul medicului), colegii au fost mai mult decât încântaţi să o vadă pe micuţa mea. Mi-a adus zâmbetul pe buze reacţia Claudiei, o fetiţă mai nazdrăvană, care la vederea Andreei a început să ţopăie fericită, chiţăind asemeni unui şoricel. Asta se întâmpla pe holul grădiniţei. Însă când am intrat în clasă, am asistat la următoarea scenă:

Andreea s-a dus să-şi pună jucăria pe dulap. Un băieţel după ea îşi manifesta încântarea de a o vedea. Între timp, Doamna a rugat copii să se aşeze la locurile lor. Nu au încă locurile stabilite, e mai mult după preferinţe, aşezaţi să fie. Pentru că Andreea părea puţin nehotărâtă, am întrebat-o:
”Unde e locul tău, mami?”
Ea a stat puţin pe gânduri, moment în care, Cristi (băieţelul-umbră) o întreabă:

”Unde e locul nostru??”  (what? unde e locul nostru? wow... ce progrese s-au făcut într-o lună de grădiniţă!!)

Până la urmă, copila mea s-a hotărât să aleagă un scăunel la o masă din faţă. Pentru că lângă ea nu mai era nici un scăunel, piciul s-a dus glonţ la primul scaun liber, l-a tras cu greu şi l-a adus lângă Andreea. Un alt băieţel, la fel de nehotărât, a dat să se aşeze pe locul liber... dar ţi-ai găsit? Cristi l-a oprit şi a strigat la el: ”pleacă, aici stau eu!

Mi-am reţinut un hohot şi i-am spus ”la revedere” Andreei (cu pupici pe frunte), dar n-am scăpat fără un pupic depus şi pe fruntea lui Cristi. 


Miercuri 13

La mulţi ani, dragostea mea!



SEDUCES ME

marți, octombrie 12

Hai să te-asigurăm, dacă nu, te amendăm

Toată lumea ştie că au devenit obligatorii asigurările pentru locuinţe. Nimic nou, nimic neobişnuit. Numai că, în momentul în care compania lu' peşte pune un anunţ agresiv pe uşa de la intrarea în bloc (pe care are grijă să lase - sugestiv - şi un număr de telefon) îţi piere tot cheful de a-ţi mai asigura ceva. În orice caz, nu la aşa  ”meseriaşi”. 


luni, octombrie 11

Ce nu e în regulă în această fotografie?

Răfoind pozele cu Andreea, am dat peste o fotografie de acum câteva săptămâni, din parc. Din păcate, e făcută cu telefonul, de la o distanţă prea mare, aşa că e neclară. Am încercat să fiu discretă, pentru că ”doamnele” din imagine erau însoţite de soţii lor (nişte malaci care probabil nu ar fi apreciat exercitarea talentului meu artistic pe nevestele lor). 
Ce m-a deranjat? Cucoanele respective şedeau pe o chestie (nu ştiu cum se numeşte, dar în mod normal copiii mai mici se joacă în locul cu pricina) şi îşi supravegheau odraslele. Câţiva copii, printre care şi Andreea, au încercat fără succes să se joace acolo, şi cu toate că au văzut copiii şi au fost rugate sa elibereze locul, s-au făcut că nu observă! 
Cum experienţa m-a învăţat că e mai sănătos să ocoleşti un prost (în cazul de faţă - patru!!), le-am lăsat în pace. Nu înainte de a le face o fotografie.


Pentru că mi se pare firesc (nu-i aşa?) să mergi în parc şi să te dai într-un scrânciob - tu adult fiind!! 
La urma urmei, majoritatea sunt destul de solide (pentru că ”doamnele” îşi închipuie că mai au tot 25 de kg), şi în felul acesta îţi mai aminteşti de copilărie. Oricum ăştia mici folosesc mai mult toboganul!

Sigur e normal?!

duminică, octombrie 10

Avertisment!

Românul s-a dovedit a fi întotdeauna amabil, spirit inventiv şi cu un dezvoltat simţ al proprietăţii. 
Omul nostru s-a modernizat: are acces la internet, copiii au crescut, au învăţat să folosească şi imprimanta... Şi pentru că garajul al cărui proprietar este, e situat pe o stradă lată de vreo... 2 metri, cu trotuar de 70 de cm pe o singură parte (cea cu garajul), i s-a părut firesc să meşterească un avertisment elegant... care va ţine până la prima ploaie. 





Pfff, am uitat că plouă neîntrerupt de două zile...

Milionăreasă mă fac!

  Din curiozitate şi... o oarecare lipsă de ocupaţie, m-am înscris şi eu pe BlogMoney. N-am înteles prea bine cum stau lucrurile pe acolo (neuronul meu e amorţit de la nurofen si paracetamol), dar am făcut ochii maaari la asta: auzi, un post de pe blogul meu valorează 256 de lei (dintr-ăştia noi!).
Şi eu mi-am făcut blog să-mi ocup timpul liber pe care oricum nu-l aveam...
Îmi permit totuşi să am îndoieli, deocamdată vedem cum stau lucrurile.


Later edit: milionăreasă = milionar + easă (cuvânt inventat!) :))

I like

sâmbătă, octombrie 9

Cum e mai bine?

Darias intreabă femeile cat de departe ar merge pentru copiii lor.   Am vrut să-i las un comentariu, dar mi-am dat seama că aveam prea multe de scris, de unde şi ideea acestui post.

Deci, cât de mare e sacrificiul pe care l-ar face o femeie pentru copilul ei?

Fiecare mamă işi doreste tot ce-i mai bun pentru puiul ei, şi uneori e greu să-ţi faci pruncul fericit când chipul tău e încordat de griji. Te trezeşti făcând mii de planuri şi încerci zeci de scheme pentru a nu simţi copilul unele neajunsuri. Femeia e cea care adună de obicei noianul de griji ce se abate asupra familiei. Şi nu pentru că bărbaţii ar fi nepăsători, ci pentru că sunt diferiţi.
Însă ce faci când simţi că nimic nu mai merge? E plecatul afară o soluţie? Poate fi... sau poate nu e. Îţi trebuie o doză de curaj şi multă disperare. Disperarea te poate împinge spre lucruri necugetate sau te poate forţa să iei cea mai bună hotărâre din viaţa ta. Disperarea anihilează teama de necunoscut, de eşec... teama a lăsa copilul pe alte mâini.

Alegerea depinde de fiecare femeie/familie in parte. Ceea ce este bun pentru mine, poate să nu fie soluţia ideala pentru tine, şi invers. De exemplu, fetiţa mea e încă micuţă si nu aş avea cu cine să o las. Până acum a stat doar cu noi. Nu avem bunici la dispozitie - soacra e bolnavă, nu se pune problema sa stea cu copilul, iar pe mama nu aş risca sa o las cu fetiţa si cu soţul meu acasă... pentru că am convingerea indubitabilă că in felul acesta evit izbucnirea celui de-al treilea război mondial! De asemenea, nu aş avea încredere într-o bonă (şi am motivele mele).

În aceste condiţii, m-aş considera o mamă iresponsabilă dacă aş pleca de lângă copil. Chiar dacă intenţiile mele sunt bune, sacrificiul e mult prea mare. Copilul e cel sacrificat! Iar eu n-am adus un suflet nevinovat pe lume pentru a-l chinui, pentru a-l creşte incomplet, lipsit de iubirea şi căldura sufletească a mamei. Pentru că, oricât de mult ne-am dori, nu putem păstra legătura intactă de la mii de km. Aş câştiga într-o parte doar ca să pierd enorm în altele. Ce folos că i-aş putea oferi fetiţei absolut orice, insă n-aş fi lângă ea când ar aşterne pe hârtie primele litere!? Oare banii compensează lipsa unui părinte (a mamei în special) de lângă un copil? NU! 

Ştiu din experienţă cum e să creşti având o mamă mereu pe drumuri. Rezultatul? Tata a fost lângă mine in cele mai importante momente din viaţa mea, legătura cu mama fiind slabă şi la ora actuală. Acum la maturitate i-am înţeles motivele, însă tot gândesc în anumite momente că se putea şi altfel.

Revenind, nu cred că lipsa unui anumit confort duce la destrămarea unei relaţii, ci mai degrabă lipsa dragostei, încrederii şi a respectului. E adevărat că banii întreţin fericirea, însă cunosc destule cupluri care s-au despărţit după ce viaţa lor s-a îmbunătăţit din punct de vedere material. În plus, timpul şi distanţa nu lucrează întotdeauna în favoarea soţilor. Sunt mulţi aceeia care şi-au găsit "marea dragoste" pe drumul făcut pentru binele copilului. Însă ştim sigur ca micuţul a cerut la un moment dat doar un pantalon mai fistichiu, nu şi un nou tată sau o altă mamă.

Bine, am minimalizat, pentru că nevoile unui copil nu se reduc la o jucărie scumpă sau o haină la modă, însă în aşa ceva se transformă de cele mai multe ori, după ce unul dintre părinţi pleacă din sânul familiei pentru a spori veniturile. Crescând într-o epocă în care aproape totul era interzis ori se putea procura doar pe sub mână, pe mulţi i-am auzit spunând "dacă n-am avut eu, măcar el să nu ducă lipsă". Şi astfel, deşi bine intenţionaţi, unii nu reuşesc să ofere decât o educaţie defectuoasă, învăţându-şi odraslele cu totul de-a gata, având convingerea că totul li se cuvine. Ceea ce mi se pare greşit. Însă, oare cum e mai bine?

Într-un final, rămân la convingerea că fiecare femeie ştie ce e mai bine pentru copilul ei şi va face tot ce-i stă în puteri pentru a-i oferi acestuia o viaţă cât mai bună şi lipsită de griji.

sâmbătă, octombrie 2

Parada feţelor triste

Ieri am fost la bibliotecă. Cu autobuzul.
În faţa mea două fete trase la indigo, adică îmbrăcate/pieptănate identic. Una era machiata cam aşa . Cealaltă... părea desprinsă de pe coperta unei reviste (de scandal). Deşi era puţin trecut de ora prânzului, domnişoara avea faţa tencuită cu un strat gros de fond de ten, peste care aplicase cu generozitate vreo doua cutiuţe de fard de obraz. Părul negru iniţial, era acum fără luciu, ars de la atâta întins cu placa, şi-ar fi avut nevoie de atingerea intimă a unui şampon. O pereche de ochelari de vedere fistichii, aerul plictisit şi atitudinea arogantă, făceau muritorii de rând (călătorii) să fie uşor recunoscători fetei pentru onoarea de a respira acelaşi aer îmbâcsit.
Le priveam şi încercam să le ghicesc, fără succes, vârsta. La un moment dat au urcat două băbuţe: cam de aceeaşi statură, îmbrăcate in negru, având pe cap pălării de fetru... identice. Probabil erau surori. Pentru că s-au aşezat lângă domnişoarele mele, le-am putut "admira" în voie. Aveam în faţa mea două perechi nostime, însă mi s-a părut bizar să realizez ca doamnele (trecute de multe decenii de prima tinereţe) emanau mai multă energie si voie bună decât fetiţele plictisite.
Acum, am ajuns şi eu să mă întreb: ce e cu atitudinea asta la unii tineri? Îţi dau senzaţia că s-au născut plictisiţi.