duminică, decembrie 12

În aşteptarea moşului



De câteva zile ne pregătim intens pentru serbarea de mâine dimineaţă. Copila cântă şi repetă poeziile iar eu îi împodobesc rochiţa cu sclipici (indicaţiile doamnei educatoare!). Nu mai vorbesc de faptul că "sorcova" a devenit hitul săptămânii. Aşa că, de la prima oră a zilei (cam 7,30), Andreea îmi încântă auzul cu minunata sorcova, vesela...
E veselă (chiar dacă eu am ajuns să detest cântecelul) şi îl aşteaptă pe Moş Crăciun. M-a însărcinat cu scrierea unui bileţel pentru moşul... Evident, i-am îndeplinit dorinţa!

Bradul nu l-am împodobit încă. Am observat că mulţi au început să împodobească brăduţii de pe la sfârşitul lui noiembrie şi nu înţeleg de ce, dar e alegerea lor. Probabil moda lansată de marile (sau micile) magazine, aceea de a aduce spiritul crăciunului în casă începând cu sfârşitul lui septembrie, a început să prindă şi la restul omenirii.
Noi avem tradiţia noastră (a familiei), aşa ca această delicată operaţiune este lăsată în fiecare an pentru seara de ajun.

Voi reveni mâine cu detalii de la serbare. Sper să fie bine. Îmi dau seama că emoţiile mele sunt cu mult mai mari decât ale ei. Pentru micuţa mea totul e simplu: va avea o rochiţă frumoasă, va dansa, va spune o poezie, şi ceea ce e mai important... va fi multă lume acolo. Pentru că fetiţei mele, fiind singură la părinţi, ii place să fie în centrul atenţiei. Aşa că mâine dimineaţă va fi în elementul ei.

marți, decembrie 7

Unii imbătrânesc fără rost

Joia trecuta, la gradinita a venit un fotograf profesionist. Mamicile de fetite (in special) au ramas in clasa cu copiii, in asteptarea omului, pentru a mai pieptana odata micile fapturi cand va fi cazul.

Gabi e o fetita blonduta, cu ochii albastri si limpezi, care insa nu e prea vorbareata. Doamna educatoare spune ca nu i-a auzit glasul niciodata. Cu parinitii si bunica mai vorbeste uneori...
Cu Gabi a venit bunica. Ea e cea care aduce copila de obicei la gradinita, pentru ca mami si tati lucreaza.

De cand a intrat fotograful in clasa si a aranjat decorul pentru cei mici, toata lumea e intr-o stare de agitatie: care se piaptana, care se schimba, care vrea apa... Gabi insa, sta pe scaunelul ei si nu schiteaza nici un gest. Il urmareste cu atentie pe domnul cu aparatele alea ciudate. Nu intelege ce e cu umbrelele acelea deschise si paravanul in fata caruia ar trebui sa stea copii pe scaun i se pare infiorator. Intre timp eu ii explic Andreei ce urmeaza sa facem. Bunica Gabrielei o ridica brusc de pe scaun si ii spune:
- Hai sa te pieptan ca sa faci o poza.
Copila se refuza, bunica insista. Fetita refuza din nou (vehement), asa ca bunica o obliga. O cearta si o trage cu greu spre scaunul cu pricina, dar Gabi se opune cu toata forta, panicata. In loc sa o calmeze, bunica alege calea mai usoara... doar stie ea mai bine: apuca urechea micutei si o scutura puternic, invartindu-i capul in toate directiile, amenintand-o cu o bataie mai zdravana, acasa.

...

O clipa am avut impresia ca timpul s-a oprit in loc.

Nu m-a rabdat inima si cu Andreea de o mana, din doi pasi am fost langa bunica senila. Am intrebat-o ce se petrece si mi-a raspuns ca Gabi nu vrea sa mearga sa faca poza, pentru ca s-a speriat de decor. M-am uitat stupefiata la femeie, apoi m-am aplecat spre fetita. Plangea. I-am zambit si i-am vorbit cu blandete, incercand sa o linistesc si mai apoi sa o conving sa mearga spre locul unde se afla fotograful. A refuzat sa-mi prinda mana, in schimb, cand i-am sugerat sa-i dea manuta Andreei, a parut incantata. Am luat fetele si am mers sa studiem "locul faptei". A vazut cum sunt fotografiati ceilalti copii, l-am rugat pe domnul cu pozele sa ne arate si noua camera foto si fiecare copil ne-a zambit de pe display-ul aparatului. Bunica ne urma pas cu pas, si la fiecare mic gest de impotrivire al Gabrielei, mai lansa o serie de amenintari cu bataia. Pana am rugat-o sa inceteze, spunandu-i si demonstrandu-i ca nu asa se poarta un adult responsabil cu un copil.

Pana la urma, am reusit sa o convingem oarecum pe micuta, ca nu se intampla nimic rau, insa tot nu parea  sa agreeze ideea de a se aseza acolo unde ii indica insistent bunica. Intr-un final, cu ajutorul fotografului (om bun, care stia sa lucreze cu cei mici) si cu noi zambindu-i si facandu-i cu mainile din spatele lui, fetita s-a asezat pe scaunel - click - si gata!

Bunica a mai bombanit odata copila si a dat plictisita din mana. N-am inteles de ce. Pentru mine era evident ca EA era vinovata de toata situatia.

Intamplarea m-a urmarit toata saptamana. Imi amintesc privirea inlacrimata si speriata a micutei Gabi si simt ca ma apuca furia. Ma intreb... unde e intelepciunea specifica parului carunt?!

Se spune ca "cine nu are batrani, sa-si cumpere"...
Oare? Tocmai am realizat ca unii imbatranesc fara rost.

luni, decembrie 6

Pana de inspiratie

De curand a aparut o noua reclama la tv. La carmol.
E... mirobolanta!

Cred ca e printre cele mai stupide reclame vazute vreodata!! Si se stie ca sunt multe reclame za best! 
Dar asta le intrece cu succes pe toate.

sâmbătă, decembrie 4

De gustibus non est disputandum



Asta e privelistea cu care-mi delectez privirile de cate ori mai arunc un ochi pe fereastra. Nu ca as avea prea mult timp liber, dar mi se pare util sa verific spusele celor de la meteo... 
Si primul lucru pe care il vad e... blocul de vizavi :)



vineri, noiembrie 12

Beţivii, la ghişeul 3!

Eram la C.E.C. Acolo, atmosferă relaxată nevoie mare, adică erau vreo trei ghişee şi tot atâtea cozi în dreptul lor. Aşteptam cuminte, cu gândurile aiurea, să ajung în faţă.

Înaintea mea, un bărbat îmbrăcat foarte elegant, se foia uşor agitat - se vedea că se grăbea iar lâncezeala funcţionarei îl înnebunea. Până la urmă îi vine rândul omului şi mi-am dat seama (eu şi restul persoanelor din încăpere) că avea de platit o amendă. Nimic interesant până aici. Dar... după ce bărbatul i-a înmânat funcţionarei hârtia ce-o ţinea delicat în mână, aceasta a citit în grabă ce scria, apoi a strigat:

- Ce????? Beţivii la ghişeul 3!

Ouch!
Trezită din reverie de vocea stridentă de la ghişeu, m-am uitat uşor amuzată la faţa posesorului de ”amendă pentru consum de alcool pe domeniul public”... Era alb ca varul şi arăta ca o persoană care e pe punctul de a comite o crimă... dar în nici un caz nu arăta ca un beţiv adunat de prin nu ştiu ce şanţuri.

Nu ştiu în ce împrejurări ajunsese în posesia unei astfel de amenzi şi nici nu are importanţă. Însă profesionalismul de care a dat dovadă respectiva funcţionară m-a ”impresionat” de-a dreptul...

vineri, noiembrie 5

Iubire şi ură

Încă de dimineaţă am aflat despre trecerea în nefiinţă a poetului Adrian Păunescu. Şi tot de dimineaţă citesc şi aud peste tot fel de fel de păreri.

Aşa am aflat că mii de oameni îl plâng. 

Aşa am aflat că unii se bucură de moartea lui... se pare că este posibil şi aşa ceva...


Oare asta ne-a mai rămas? 


Superb!

Prima melodie am... împrumutat-o de la Nona.  :)

sâmbătă, octombrie 30

luni, octombrie 25

Tusea şi junghiul

Profitând de vremea (încă) frumoasă, după ce am luat-o pe Andreea de la grădiniţă, am făcut o plimbare extrem de plăcută. Strigătele şi chemările la arme ale micii războinice erau previzibile... dimineaţă văzuse un desen animat cu muşchetarii. Probabil acum ne cunoaşte jumate de cartier, având în vedere că strădaniile mele de a potoli micul muşchetar s-au dovedit inutile... ăăă... en garde!

În drumul nostru am descoperit că a răsărit o băncuţă nou-nouţă... şi cum era normal, micuţa mea a dorit ”să ne odihnim picioarele” pentru o vreme. Pentru că după 5 minute mi-a spus:
- Mami, eu mă mai joc pe aici şi tu mai stai puţin pe bancă, da?? aşa am şi făcut.

Numai că aşteptând pe bancă mi-au alunecat ochii. Pe lângă noi tocmai trecea o tânără mămică ţinându-şi pruncul de vreun anişor, în braţe. La un moment dat doreşte să lase copilul sa meargă, dar plânsul instantaneu a convins-o să ia mogâldeaţa iarăşi în braţe.

Atunci am văzut.


Tatăl copilului mergea pe lângă soţia lui. Era cam ocupat din câte mi-am dat seama la o privire mai atentă: mânca seminţe.

etc

duminică, octombrie 17

Expertul

Îl cunosc pe X de un an şi ceva. Suntem colegi de şcoală. Nu i-am acordat mare atenţie până de curând, când o banală discuţie l-a adus în prim plan. Şi-atunci mi-am dat seama de un lucru: probabil fiecare avem printre rude, colegi, cunoştinţe, vecini, printre oamenii de lângă noi, un tip cum e X.

X este expert... expert părerist.
Genul care îi priveşte pe cei de lângă el cu un rictus plictisit în colţul gurii şi o sprânceană ridicată. Ascultă cu atenţie tot ce se discută, apoi mormăie uşor în barbă, zâmbeşte superior şi plescăie mulţumit. Expresia ce i se întipăreşte pe faţă e: ”ştiu eu mai bine!”. Si de fiecare dată va contrazice pe oricine, în orice chestiune, doar de dragul de a-şi da cu părerea. Bineînţeles, nu există nimic pe lumea asta care să-l impresioneze... lui i s-au întâmplat toate (cu un plus de dramatism faţă de ceea ce se povesteşte).
E uşor misogin (pentru că e un trend), dar numai cu cine nu-i cântă în strună. Are impresia greşită că e carismatic atunci când îl imita pe domnu' Jiji ... mno, dau asigurări că e vorba de un adult, tată de familie...
 Îi plac bancurile deocheate şi melodiile cu versuri necenzurate, fiind convins că dă doamnele pe spate dacă-şi setează aşa ceva ca sunet de apel. N-aş fi avut această impresie dar am observat că lasă telefonul să sune prelung şi priveşte în jur cu ochii strălucind de satisfacţie... probabil se crede desăvârşit.
Nu ştiu dacă l-aş putea numi cocălar, dar am siguranţa că e întruchiparea tuturor bădăranilor care fac umbră Terrei.

Aş fi tratat cu indiferenţă subiectul, dar m-a uimit răutatea şi egoismul de care s-a dovedit a fi capabil. Pentru că în ciuda tuturor ”calităţilor”, l-am crezut paşnic... totuşi. Însă în urma banalei discuţii de care aminteam la început, mi-am dat seama de ce România nu va ajunge niciodată o ţară civilizată. Datorită mentalităţii celor ca el.
 ”Am o problemă cu paiul din ochiul altuia, dar nu mă deranjează bârna din ochiul meu” şi ”să moară capra vecinului” sunt două mari adevăruri după care se ghidează (din păcate) mulţi.

Probabil ”expertul” meu nu merita un articol întreg, dar îl analizez de vreo două săptămâni şi mă minunez. Cei ca el au permisiunea de la natură şi de la legislaţia în vigoare să procreeze! 

sâmbătă, octombrie 16

Andreisme III

Mi-am auzit copila vorbind cu păpuşile ei despre... nivelul clasei! Pentru că monologul era foarte animat, am întrebat-o:
- Andreea, tu ştii ce e ”nivelul clasei”?
- DA - vine răspunsul prompt.
- Ce e mami, nivelul clasei? întreb eu cu blândeţe.
- Este cel care ne ia rucsacii...
- Vă ia rucsacii?!
- Daa.
- Bine, vă ia rucsacurile, dar eu vreau să ştiu ce e nivelul clasei.
- Păi... (gânditoare) nivelul claaasei... este... o programare care lucrează... desenează... şi dă bulină roşie şi bulină verde. 
- !!!!!!!!!!!!!!! este o programare??
- Da. Acum gata, nu mă mai întreba, mă duc la joacă.

Probabil a simţit că voiam să o întreb ce e o programare.

joi, octombrie 14

Noul submarin atomic

Am primit un filmuleţ haios pe mail. 



Iubire, bibelou de porţelan

Ieri mă întorceam acasă (cu microbuzul, fireşte). În maşină aglomerat - fericiţi cei ce erau aşezaţi, pentru ca restul muritorilor aveau lejeritatea sardelelor din conservă.  Suspensiile praf, viteză - că nu se încadra omul în grafic, poziţii care mai de care mai incomode... restul puteţi să vi-l închipuiţi.

Eh, cum ne chinuiam noi să ne ţinem de o bară, de un scaun, de părul vecinului... in fine, să rămânem întregi, tipul de lângă mine începe să se foiască. Se întoarce pe o parte, se contorsionează, se apleacă puţin, ridică ceva, iar se întoarce, până când observ că se aşează în braţele domnişoarei de pe scaun. De fapt, pe un picior de-al ei, ţinându-şi genunchii şi rucsacul în exterior. Mi-e greu să explic poziţia, cert e că ocupa loc mai mult decât dacă ar fi stat în picioare. Acum, nu numai că s-a aşezat, dar în scurt timp au început să se pupe de mama focului. Eh, nu era chiar un pupic mai înflăcărat, ci mai degrabă un french kiss. Dintr-ăla cu ţocăituri :|

La cât de enervată eram pe situaţie (era oricum vina mea, mă grăbisem şi urcasem într-o maşină aglomerată, care s-a umplut şi mai mult pe traseu), când i-am văzut pe cei doi relaxaţi de parcă ar fi fost la picnic în crâng, m-a pufnit râsul. Un domn în vârstă încerca fără succes să treacă de genunchii ăluia, că voia omul să coboare... însă nici măcar tz,tz,tz-urile lui dezaprobatoare n-au reuşit să-i perturbe pe tinerii amorezi. Într-un final, s-a mobilizat lumea, unii s-au mai dat jos şi i-au făcut omului loc să coboare, după ce a făcut o schemă uluitoare de yoga pentru a trece de genunchii neclintiţi. Mie îmi venea să aplaud, dar mă înecase tusea, să nu-şi dea lumea seama că mă distram. Oricum nimeni n-a comentat mare lucru, deşi toţi se uitau - unii miraţi, unii enervaţi - sunt convinsă că după ce au coborât, au fost comentarii de genul: "mamă, ce-mi venea  să-i trag una, dar m-am abţinut, că altfel ce păţea..." 

După ce craiul a coborât, cosânzeana cea brunetă şi-a continuat drumul cu un zâmbet tâmp pe faţă. Se vedea că se iubeau. Era clar că relaţia lor era profundă şi deţineau secretul fericirii absolute. Probabil se cunoşteau de câteva zile. De pe mess.