sâmbătă, decembrie 31

2012

S-a mai sfarsit un an si cu ceva noroc, ajungem sa vedem  si a patra apocalipsa... live. E bine, e de bine. Sa ne bucuram si sa trecem in noul an cu sanatate si multe bucurii.
Ne "vedem" in 2012.

La multi ani!




marți, decembrie 27

2011


Anul trecut spuneam ca prin intermediul blogului am crescut si am cunoscut multi oameni de la care am avut ce invata.

2011 a fost mai spectaculos insa, pentru ca a venit cu o lectie. O lectie de viata si durere, de dragoste si daruire, de lupta eroica impletita cu cele mai negre temeri si speranta.
Am urmarit cu inima stransa de spaima povestea Theodorei, o mogaldeata de 6 anisori greu incercata de providenta. Sufletul mi-a fost tot timpul indreptat catre ea si catre mama ei. Nu aveam copilul bolnav, dar cumva, intelegeam o parte din cosmarul trait. Sub o alta forma, il traisem si eu.

luni, decembrie 19

Dacă-i cânt tare, trebuie să audă

Până acum vreo două zile, Andreea îşi dorea de la Moş Crăciun un joc. Avea ea ceva anume în cap, ceva care a zburat pe fereastră vineri, când o colegă a venit la grădiniţă cu un căluţ din pluş, care avea "copite, o şa roz şi un buton pe care dacă apeşi face aşa: niiiihaha" (descrierea Andreei). Acum îşi doreşte cu disperare un căluţ identic. Şi oftează periodic, având priviri moi şi rugătoare, întrebând bosumflat:

sâmbătă, decembrie 17

Intru în atmosferă

Azi am văzut brazii şi m-a pocnit nostalgia Crăciunului. Mirosea frumos a brad şi lumea nu se prea înghesuia la cumpărat. Preţuri între 50 şi 250 de lei. În schimb se dădeau bine crengile. 10 lei bucata. Un cetăţean făcea socoteală: 10 lei creanga... dacă un brad are 30 de crengi (ei, na?)... îţi dai seama ce câştig are? Acum, nu ştiu unde văzu omul brad cu 30 de crengi, că ăi de erau la vâzare aveau cel mult 1,50 - 2 m şi câteva crenguţe, dar ca idee...
Piaţa era aglomerată de nu aveai unde arunca un ac. Măcelăriile pline ochi. Aceleaşi preţuri peste tot. Într-una din carmangerii oamenii se ciondăneau între ei, şi toţi, cu vânzătoarele. Toţi voiau aceeaşi pulpă de guiţător şi aveau impresia că vânzătoarele se pot mişca mai cu talent. Fata roagă oamenii să aibă răbdare că îi satisface pe toţi, dar în propriul ritm, că n-are decât două mâini şi un cap... Am fost mişcată de amabilitatea ei...

Mda... uite s-a mai scurs un an din clepsidră şi am trecut cu brio cele trei apocalipse programate de nebunii de serviciu. Mă gândesc cu groază că de-acum ne vom plictisi, dar îmi dau seama că şi 2012 se anunţă interesant. Anul viitor pe vremea asta vom aştepta febrili data de 21. Nu-mi amintesc dacă este şi altceva programat pentru vară sau toamnă. Poate vreun cutremur de 15 grade, o mărire salarială sau o tragedie aviatică în care să pierdem şi noi măcar un sfert din actuala clasă politică...
 Eh, zic şi eu, ca omu' fericit că vine Crăciunul.

O să tâmpim ascultând colinde. Personal, voi lăsa această plăcere altora şi mă voi delecta cu câteva piese clasiceAşa sunt eu de Crăciun, mai amabilă. E adevărat că intru mai greu în atmosferă, dar important e că zâmbesc tot timpul.
Nici n-am cum să nu zâmbesc. Acum e perioada aia mirifică din an, când toţi sunt amabili. Se salută cu vecinii cu care până ieri s-au înjurat de mama focului (până după sărbători, că dup-aia o iau de la capăt, cu forţe proaspete) şi îşi urează unii altora sănătate şi un an mai bun, cu mai puţine ţevi sparte.
În plus, nu ştiu dacă aţi observat, dar de Crăciun le revine tuturor memoria. Îţi dai seama de acest lucru aruncând o privire fugară în căruciorul de cumpărături al celui care se află în faţa ta la supermarket. (ei da, mai fac şi asta, că doar sunt român şi-mi pasă de aproapele meu...). Brusc, realizezi că omul dinaintea ta a fost amnezic tot anul iar acum, de Crăciun, şi-a revenit din negura uitării.  Păi altfel nu-mi explic multitudinea de cumpărături care nu au nici o legătură cu sărbătoarea sfintei ghiftuieli. Carcase de cd-uri, suporturi pentru încălţăminte, oale, electrocasnice, aparate de masaj, ondulatoare de păr, storcătoare de fructe şi multe altele.
Da ştiu, fiecare cumpără ce vrea, dar când stai la rând la casa de marcat vreo două ore şi vezi în faţa ta doar oameni cu astfel de cumpărături, parcă-ţi vine să te întorci la copacul cu flori al lui Hruşcă. Şi nu să-i cânţi.
Adică nu e ca şi cum omul nu poate trece de sărbători dacă nu-şi cumpără 20 de carcase pentru cd. Şi suport pentru pantofi + storcător de fructe.
Dar... noi să fim sănătoşi!

În altă ordine de idei, aştept cu bucurie sărbătorile, cozile de la orice şi momentul magic în care vom împodobi bradul şi-o vom păcăli pe Andreea că vine Moş Crăciun dacă merge la culcare mai devreme. Măcar anul ăsta, că după aceea mai creşte şi-mi zice că fabulez.
Despre asta voi scrie însă altă dată.
Acum sunt puţin nerăbdătoare. Am văzut o ofertă la umeraşe pentru pantaloni şi aştept cu înfrigurare ziua de mâine, să-mi cumpăr şi eu vreo 50 de bucăţi. 




marți, noiembrie 15

De ce iubesc eu tara asta

Pentru ca...

... oamenii sunt sinceri si corecti.
... oriunde te-ai intoarce, dai doar de persoane amabile si altruiste. 
... vanzatoarele si functionarii publici sunt rabdatori si te servesc zambind.
... soferii merg cu 20 km/ora in afara localitatii si 10 km/ora pe strazile orasului, iti acorda prioritate si nu te injura atunci cand iti rup picioarele pe trecerea de pietoni. Ba unii isi cer si scuze, desi este evident ca tu nu aveai ce cauta pe strada in afara orelor legale, respectiv orele de somn ale bietilor soferi.
... hotii de buzunare au disparut de mult din peisaj, ei transformandu-se in experti de portofel, si cum e normal, pentru expertiza se plateste o taxa (o suma modica de altfel, ca orice taxa din patria noastra).
... pensionarii sunt asemeni bunicilor din povesti, plesnind de sanatate si bunavoie, cu un zambet sagalnic pe chip, privind cu nostalgie tinerii care se plimba pe alei tinandu-se sfiosi de mana.
... adolescentii sunt zglobii, respectuosi si au un vocabular elevat, presarat cu fraze din Paler, Cioran si Nietzsche.
... parintilor le pasa de pruncii lor mai mult decat de ultima achizitie a vecinilor. Datorita bunastarii caminului isi pot permite sa petreaca 3 vacante pe an in strainatate, iar restul timpului liber si-l petrec cu folos alaturi de cei mici, invatandu-i totodata ce inseamna respectul, onoarea si demnitatea - piloni de baza ai societatii noastre.
... cadrelor didactice li s-au marit salariile. Acest lucru motiveaza omul de la catedra, venitul la scoala transformandu-se acum in hobby. Si ca orice hobby, predarea se face de drag, cu zambetul pe buze.

... politicienii si-au donat salariile pe 5 ani vistieriei, contribuind astfel la iesirea definitiva a Romaniei din criza. Acum nu prea mai au ce pune pe masa, dar au devenit eroii neamului, si faptul ca oamenii ii respecta si se roaga pentru sanatatea lor si a familiilor lor ii multumeste pe deplin, (altceva nemaitrebuindu-le, dupa cum singuri au afirmat).
... luptele politice pentru putere sunt istorie. Dragostea pentru popor si tara a triumfat, iar partidele au fraternizat, punand interesele tarii pe primul plan.
... si promisiunea presedintelui s-a adeverit: oamenii traiesc intr-adevar bine! Sunt fericiti, au joburi bine platite si fiecare familie are cate 3-4 prunci. La ultimul recensamant am aflat ca populatia Romaniei a atins pragul de 45 milioane de locuitori. Somajul a disparut, iar asistatii sociali fac parte din randul celor veniti din Germania, Franta si Italia, unde situatia economica este dezastruoasa si oamenii mor de foame si frig pe capete.

... cei care au luat mita in trecut s-au autodenuntat, coruptia devenind o notiune abstracta, violatorii au hotarat de bunavoie sa foloseasca la ceai doar indulcitor imbogatit cu CaBr2, criminalii s-au pocait, facand penitenta.
... preotii au abolit taxele impuse in anii trecuti, renuntand la spagi, lux, masini scumpe si telefoane de ultima generatie,  fiind extrem de multumiti cu salariul oferit de patriarhie. Multi dintre ei si-au dat seama ca adevarata lor menire este cea de "doctor de suflete", si imbinand psihologia cu spiritualitatea au redus cazurile de depresie prezente printre cei care au prins inceputul crizei (cand totul parea fara speranta), cat si cazurile de sinucidere care predominau printre adeptii miscarii "Noua Apocalipsa".
... spitalele au devenit aidoma hotelurilor de 5 stele, iar personalul angajat isi trateaza pacientii cu cea mai mare dragoste si atentie. 

... guy-people au dat mana si au fraternizat cu haterii ortodocsi, care si-au cerut scuze si au promis sa nu mai arunce cu cocktailuri molotov la urmatoarea parada guy.
... s-a rezolvat problema abandonurilor din maternitati si copiii institutionalizati si-au gasit un camin.
... femeile abuzate de soti isi pot reface viata dupa ce ii baga in puscarie pe nenorociti, ele fiind sprijinite de societate si autoritati in vederea gasirii unui loc de munca si a unei bone specializate pentru copii.
... pe strazi, nu mai exista picior de catel sau pisica fara stapan, deoarece asociatiile care se ocupa cu protectia lor a gasit o modalitate eficienta de a se ocupa de ele. E adevarat, dupa modelul necivilizatilor aia americani, dar uite ca si societatile subdezvoltate mai au idei bune uneori.
... tiganii au plecat aproape toti in vest, iar care au ramas aici s-au lasat de gainarii si au devenit oameni de nadejde ai tarii.

Dar motive as gasi o mie, pentru ca iubesc tot ce reprezinta tara mea. Si ma incanta sa vad ca temerile legate de viitorul fetitei mele s-au spulberat. Acum nici nu mai stiu de la ce au pornit, pentru ca realitatea a fost mult mai generoasa cu noi decat m-as fi asteptat. 
As vrea sa mai astern cateva randuri, dar se pare ca peste o ora intru la clonare pentru a 15-a oara si nu as vrea sa intarzii iar.

Me out. 15 noiembrie 3061




luni, noiembrie 14

Am noroc

Sau poate micuta mea are... pentru ca azi am stat fata in fata cu moartea si dumneaei a trecut mai departe, hotarand ca nu pe mine ma cauta. 
Intalnirea de gradul III a avut loc pe trecerea de pietoni din fata blocului: dupa ce o masina de politie mi-a acordat prioritate de trecere, un matiz furios a trecut in viteza pe prima banda, oprindu-se la o palma de piciorul meu drept. 
Ce pot spune? 
Omul de la volan a avut reflexe bune si franele functionau cum trebuie. M-am blocat putin in fata masinii, dupa care am trecut mai departe. Am ingaimat: "Foarte frumos...". La care individul din dreapta soferului a simtit nevoia sa-mi spuna ceva despre organul sau reproducator. Nu i-am inteles reactia, deoarece ei erau vinovati. Nu era ca si cum traversasem fara sa ma asigur, pentru ca nu fac asta niciodata (niciodata!). In fine, nu m-am intors si nici n-am comentat, pentru ca era inutil. Acefalii atata pot. Si evident, e mai usor sa injuri un nevinovat decat sa-ti ceri scuze.

Mi-am luat copila de la gradinita (eram in drum catre), am trecut prin piata si abia pe drumul de intoarcere am realizat gravitatea celor intamplate. Atunci am intrat in panica. Au trecut doua ore si inca nu ma pot linisti. Cine mama naibii le da astora carnetele? Cine lasa liberi pe strazi toti nebunii?
Oamenilor, de aia merg toate cum merg in tara noastra. Pentru ca cerem multe de la cei de langa noi, fara a fi in stare sa ne schimbam primii. Si pentru ca printre noi misuna prostia ridicata la rangul de normalitate de adeptii sai.

P.S. Masina de politie nu era de la rutiera, asa ca domnii si-au vazut linistiti de treaba. Vive la police roumaine!:mrgreen:



sâmbătă, octombrie 22

Recunosc!

Da.
Cu inima stransa si cu adanci mustrari de constiinta recunosc, sunt vinovata! Regret, imi dau seama ca e o crima, dar nu am ce face... nenorocirea e prezenta deja in vietile noastre... Iar eu sunt principala aducatoare de tristete!
Culmea e ca nici nu stiu exact cand s-a intamplat. Poate ca tragedia a planat mereu deasupra capetelor noastre sau poate maturitatea e de vina. Se stie ca, cu cat inaintezi in varsta devii mai mofturos in unele privinte mai ceva decat un copil. Pai daca asta s-a intamplat, atunci n-ar mai trebui sa ma simt atat de vinovata, nu? Ah, dar ce spun? Ce spun?! Sunt un paradox al naturii...
Dar totusi, nu ma gandeam ca traiesc zi de zi asa o drama. 
Oare nestiinta te face inocent, sau porti pe umeri povara ignorantei si a pacatului? Oricum ar fi, azi am aflat ce catastrofa sunt si cat rau pot face familiei mele pentru ca... pentru ca... mno, nu stiu cum s-o spun, dar mie...


NU-MI PLACE COMPOTUL DE GUTUI! 

Dar, poate ar trebui sa povestesc ce s-a intamplat.

Azi am innebunit o cucoana cand i-am spus ca nu-mi place compotul de gutui. Ea saraca avea mainile pline de bataturi si rosaturi, dupa ce curatase ieri productia de la o jumate de livada de gutui (cam stricate, le-a criticat dand din cap). Cum eu eram obosita si privirea imi aluneca in gol trista si preocupata, 'mneai considera ca e cazul sa-i detaliez parerea mea despre compotul de gutui. La care eu i-am spus simplu:
- Nu fac.
- DE CE?!
- Pai noua nu ne place, zic, amintindu-mi de bietele borcane cu ilustrul compot mesterit cu migala de mama. Borcane care au luat calea haiduciei prin alte camari, cu voia noastra si acordul tacit al mamei care, asa cum era si normal, nu a aflat nici pana in ziua de azi cine le-a facut de petrecanie bunataturilor. Anul asta am rugat-o sa sara peste etapa compoturilor direct la cea a dulceturilor, care au mai mare cautare in familia noastra de doi adulti... si un copil care prefera mierea.
Femeia era in stare de soc. 
- Cum sa nu-ti placa compotul, mai ales al' de gutui, cand e asa minunat. Mai ales la raceala, cand iti pui intr-o cana si bei... mmm, stii ce bine face?
- Nu stiu. Oricum nu-i bai, noi racim destul de rar, dar cand se intampla o facem cu clasa... ajungem direct la urgenta, deci compotul iese din ecuatie.
Cum era evident ca nu mai intalnise pe nimeni caruia sa nu-i placa delicatesa cu pricina, probabil si-o fi spus ca fac glume pe seama ei.

Deci asta e, oameni buni. In momentul in care afirmi sus si tare ca nu-ti place compotul de gutui... comiti o crima impotriva umanitatii.






joi, octombrie 20

Vreau caldura! Si altele

Gata, eu zic ca ne-am jucat destul de-a frigul. Acum putem reveni la temperaturile din iulie.
Nu suna prea realist, nu?
Dar eu visez sa vina vara... chiar de saptamana viitoare daca se poate. E unicul gand care ma pune in miscare. De Craciun imi doresc sa vina vara si sa fie cald... cald... Si sa dorm, pentru ca de doua nopti stau de straja la capul Andreei, care tuseste fara incetare.

La gradinita e un frig de nu-ti simti mainile. Cand a inceput anul scolar nu au avut femeie de serviciu in gradinita timp de 3 saptamani (au facut mamicile curat, pe rand). Acum nu se da caldura. Copiii scapa creioanele din maini de frig si tusesc. Toti. Nu toti odata, dar nu e unul care sa nu fie racit. Iar luni am dus-o pe Andreea (singura sanatoasa) la gradi. Marti la dus, era inca bine, la plecare insa...

Pe drum intalnim o bunicuta cu nepoata de mana. Fetele sunt colege. Bunica mi se plange ca cea mica e racita, ca tuseste, ia antibiotic si inca ceva. Dar venea cu ea la gradinita! 
- Dar de ce n-o tineti acasa doamna, daca e racita? intreb eu nemultumita.
- Aaa... dar nu e grav, tuseste doar putin si-i curge putin nasul...
Mda, si pentru asta face tratament cu antibiotic... Am dat ochii peste cap si am lasat-o intr-ale ei. La pranz cand am luat fetita acasa, mi-a spus ca i-a fost frig.
Pentru ca nu vor sa dea drumul la caldura in scoala. Ce mai conteaza ca au si clase de copii prescolari? N-au decat sa inghete odata cu ceilalti. Ghinionul lor.
Iar mamele eroine ale zilelor noastre nu-si tin copiii acasa cand acestia racesc, ci ii aduc in colectivitate. Pentru ca ele sa poata urmari in liniste telenovela preferata. Da stiu, unele au locuri de munca, dar nu toate. Si daca esti la serviciu iar altcineva iti aduce odorul la gradinita, acel cineva poate sta cu el acasa.

Stiu ca s-a mai discutat despre asta. Am mai citit despre mamici nemultumite de acest fenomen. Pentru ca e un fenomen. Nu stiu cum, dar la noi daca esti racit/gripat/tusesti ca un magar obosit si ai nasul izvor nesecat de muci... ei, daca ai toate astea nu stai acasa, ci pleci in colectivitate. Scoala, serviciu (cine isi ia concediu medical ca e racit?) nu conteaza, important e sa tusesti si sa improsti si restul populatiei cu muci, bacterii sau virusuri, dupa caz.
Mai afli prin tramvai despre vreun leac miraculos care "iti ia ca cu mana" boala. Cataplasmele cu cartofi, mamaliguta calda, sosetele cu otet sau sticlele cu apa fierbinte sunt la mare cautare, iar daca raceala se incapataneaza si nu pleaca, poti apela rapid la vecina de la scara alaturata... copilu' ei a fost racit acu' un an... ce antibiotic i-o fi dat atunci, ca i-a trecut repede?

Nu ma plang doar de-atat. E doar o banala raceala pe care o putea face oricand, insa cand duci copilul intr-o clasa unde 20 de suflete stranuta, vomita, tusesc si isi sufla nasul la unison, e putin probabil ca va iesi neafectat de acolo.
Si chiar nu inteleg! Daca ai copilul racit, de ce il aduci la gradinita? De ce ii dai medicamente dupa ureche? De ce il indopi cu antibiotice doar pentru ca asa crede vecina ca e bine? De ce nu il tii acasa cat timp se reface? Pentru ca e mic si organismul lui lupta mai usor cu boala daca nu-l soliciti fara rost si nu-l tii in frig 5 ore. Imunitatea nu o capata luand medicamente cate 5 saptamani pe luna, ci printr-o igiena si o alimentatie corecta, prin miscare, aerisirea camerei, evitarea aglomeratiei cand e cazul si multe altele.

M-am saturat de frig. Vreau caldura!

joi, octombrie 13

Aş vrea să ştiu...

Când vă sărbătoriţi ziua de naştere, şi pe voi vă sună o domnişoară arogantă să vă ureze la mulţi ani şi toate cele bune, din partea viceprimarului?

 Nu de alta, dar pe noi, politicienii locali ne-au zăpăcit cu "iubirea şi grija" pentru alegători.

luni, octombrie 10

Era troglodiţilor

Ieri dimineaţă, pe o vreme de n-ai fi dat nici un câine afară, am plecat de-acasă cu frigul în oase. Cu mâini tremurânde ce abia ţineau umbrela, mi-am cumpărat un bilet şi am mers repejor să urc în troleibuz. Mai erau doi pensionari, un pici de vreo 12 ani murat de ploaia rece, şi o tânără zgribulită pe un scaun. Şi eu, cu biletul în mână. Când porni troleul, m-am agăţat hotărâtă de capsator şi...
- Nu capsaţi! aud o voce.
Ridic surprinsă capul şi văd tânăra de pe bancă dând cu hotărâre din cap, a negare.
- Capsaţi degeaba... continuă ea ezitând.
O privesc lung şi fără a spune ceva, îi fac de petrecanie biletului. Îl analizez şi i-l arăt.
- Văd că funcţionează.
Ea dă din mână zâmbind.
- Voiam să spun că e duminică... şi plouă...
- Aşa... şi? întreb.
- Păi... se fâstâceşte ea... dacă e duminică şi plouă, probabil n-o să mai oprească troleul la control.
M-am abţinut cu greu să nu râd, căci explicaţia ei mi s-a părut prea stupidă!
- Şi ce? controlorii se pot urca din staţie şi se pot aşeza pe scaun lângă tine, îi zic.
S-a albit la faţă şi a căpătat o expresie de animal hăituit. În acel moment mi-a părut rău că nu i-am cerut biletul la control. Cred că ar fi murit pe loc. Când a realizat că nu-s organ de control i-a mai revenit culoarea în obraji şi a încercat să fie prietenoasă. Mi-am dat seama de ce, la despărţire.

Cum era şi normal, discuţia deschisă a fost despre vreme. Mi s-a plâns că are copii de dus la grădiniţă şi că de când a început anul şcolar tot într-o răceală o ţine. A început să-mi înşire medicamentele date copilului şi am aflat că ăl mic face aerosoli de două ori pe zi şi că pentru asta dă câte 5 lei pe şedinţă, la spitalul de copii. Am lăsat-o să vorbească, părea că are nevoie. Când am dat să cobor mi-a cerut biletul... "că e păcat să se piardă". I l-am dat... cu dezgust.

***

Cum troleibuzul oprise într-o baltă imensă şi nu puteam înota până la trotuar, m-am grăbit spre uşa din faţă. Acolo, o bătrână cu mişcări greoaie m-a rugat să o ajut la scară. N-o puteam refuza, aşa că i-am întins o mână şi i-am făcut loc să urce, apoi am vrut să cobor, numai că... Un bărbat de vârstă mijlocie s-a repezit spre urcarea în mijlocul de transport. Se pironeşte în faţa scării şi-mi zice:
- Daţi-vă să urc!
- Păi daţi-vă să cobor! spun eu.
- Ei... da' de ce n-aţi coborât până acum? întreabă el revoltat, refuzând să-mi facă loc să cobor.

Nu-mi venea să cred! Îmi venea să-i strig "omule, te-ai ţicnit?". Era inutil să-i explic faptul că am ajutat pe careva să urce. Am insistat şi individul s-a dat cumva într-o parte, cu o mână agăţată de bara troleului, un picior pe scară şi unul în aer, lăsându-mi spaţiu să cobor.. M-am strecurat printre uşa şoferului şi burta gherţoiului, numai că omul, nemulţumit că i-am refuzat dreptul dat de divinitate, acela de a urca în maşină când vrea muşchii lui, mi-a pus piedică. Doar faptul că m-am mişcat mai rapid decât el m-a salvat de o căzătură cu nasul în baltă, însă tibia piciorului meu drept n-a fost tot atât de norocoasă.
Nesimţirea individului m-a paralizat. Mă enervasem şi în momentul ăla mi-am dorit să fiu mai voinică. I-aş fi tras vreo două cu cea mai mare plăcere. În drum spre trecerea de pietoni m-am trezit râzând. Situaţia în care fusesem era atât de absurdă, încât nici să mă enervez nu merita.

Realizez însă cu groază că ăştia sunt oamenii de lângă mine. Cu toată evoluţia secolului 21, cu toate pretenţiile de popor civilizat... realitatea este că mulţi, poate prea mulţi, sunt asemeni zgribulitei care mergea "blat" cu troleibuzul şi măgarului biped care mi-a pus piedică la coborâre... Realitatea este că n-o să ajungem în rândul celorlalte popoare din cauza ăstora. Ei ne ţin în loc, ei sunt cei care lasă în urmă munţi de gunoaie atunci când ies din casă în natură, au dreptul la vot, au voie să procreeze şi să "educe" progeniturile rezultate. Pentru că orice om care are măcar jumate de creier funcţional îşi dă seama ce educaţie poate oferi un asemenea exemplar. Realitatea este că...

... Trăim în era troglodiţilor. Şi din păcate... involuăm cu rapiditate.


duminică, octombrie 9

Gâze

Life in picture... ideea lui Costin Comba






Iulia, ştiu... focus pe gândăcel... însă acum e târziu, rămâne pe vara viitoare! :))


sâmbătă, octombrie 8

Problemă existenţială

Eram intr-un magazin, când pe copila mea a apucat-o vorbăria... ca de obicei.
 Fac o paranteză aici pentru a spune că am ferma convingere că micuţa mea are vocaţie de comentator sportiv. Debitul ei verbal mă sperie uneori. Odată a vorbit 3 ore continuu. Nu a făcut pauză decât pentru a bea puţină apă la un moment dat. Închid paranteza.

A văzut nişte jeleuri cu forme interesante şi m-a întrebat dacă alea sunt pentru copii. Nu, i-am răspuns... fără mustrări de conştiinţă (părinţii ştiu de ce). Am cumpărat ce-mi trebuia, i-am luat şi ei ceva (nu jeleuri), iar în timp ce aşteptam să mi se dea restul, copila întreabă:

- Mami, când o să mă fac mare şi-o să fiu femeie, tot Andreea o să mă cheme?
- Da mami, tot Andreea. Iau restul şi ne îndreptăm către ieşire. Andreea, pe un ton grav:
- Mami, când am să fiu eu femeie, te rog mult să nu îmbătrâneşti, şi nici să nu mori... că eu nu vreau să mori...
M-am blocat. Vânzătoarele au pufnit în râs, iar eu m-am străduit să-i ofer copilei un răspuns coerent:
- Bine pui, am să mă străduiesc...
- Da mami, aşa să faci. Să nu mori, pentru că tu eşti preferata mea şi mi-ar părea tare rău să te pierd...
- Bine mamă, dacă aşa zici tu... mormăi pierdută, apoi... hai să luăm şi nişte mere, vrei?
- Daaaa!

Nu-mi dau seama dacă toţi picii de 5 ani sunt preocupaţi de îmbătrânire şi moarte aşa cum e fata mea, dar parcă eu aveam alte idei la vârsta ei... huh... chiar că am îmbătrânit!



vineri, octombrie 7

Dulce ca pelinul

Că România e plină de oameni buni, săritori şi mărinimoşi, ştie toată lumea. Buni gospodari, primitori, cei dintâi la distracţie şi primii când e vorba de tăiat frunze la câini. Ştii sigur că 70% dintre concetăţenii tăi sunt părinţi nemaipomeniţi şi oameni de nădejde la o nevoie. Trebuie să fie, din moment ce contorizează fiecare kilogram pe care-l pui sau îl dai jos într-o lună, dacă-ţi iau seama la fiecare vorbă spusă pe un ton mai ridicat copilului tău, ştiu de câte ori ai ieşit într-o zi să faci piaţa şi... poate n-au ajuns chiar experţi, dar e preferabil să duci gunoiul pe întuneric, nu de alta... dar se contorizează şi ăsta.

În cazul acesta nu pot să nu mă întreb cum de s-a putut întâmpla aşa ceva?

O simplă reclamaţie poate salva un copil de la chinul supus de cei care i-au dat viaţă sau poate lua nişte suflete nevinovate dintr-o familie, şi-i poate plasa la nişte bolnavi psihic. Care s-au făcut asistenţi maternali pentru bani. Pentru nişte amărâţi de bani, copilaşii aceia vor rămâne cu traume pe viaţă. Dacă erau părinţii lor, toată lumea sărea în sus ca aceştia să fie decăzuţi din drepturile părinteşti, dar aşa... cine răspunde? Pentru că sunt convinsă că cei implicaţi vor scăpa ieftin, doar avem "legi", nu?
Problema e că nu e singurul caz şi probabil nu va fi nici ultimul.
Pentru că nu ştiu cum funcţionează, dar asistenţii maternali ar trebui supuşi la nişte teste psihice foarte riguroase.  În fiecare an, nu odată la trei ani.



luni, octombrie 3

Onopordon Acanthium

Relaţia mea cu Dumnezeu e una intimă, aparte. Nu are legătură cu biserica şi cu majoritatea preoţilor care habar n-au ce înseamnă credinţa.

Grădiniţa fetiţei mele se află în incinta unei şcoli, cred că am mai spus asta. Zilnic, mergând să-mi duc/aduc copila, îngheaţă sufletul în mine văzând cohorta de şcoleri şi auzind vocabularul stilat, de proaspăt elev educat până-n măduva oaselor de părinţi şi de cadrele didactice.
Înjurăturile (numai când nu sunt adulţi prin preajmă, altfel sunt mai sfinţi decât sfinţii), ocheadele neruşinate aruncate colegelor prea dezbrăcate pentru gustul meu şi anii lor, îmbrâncelile regulamentare pe scări, la urcat sau coborât, se petrec pe rând sau toate odată, depinde de situaţie şi posibilităţi. Părinţii... cu impresii, ca de obicei.
În mod normal, când picii termină grădinăreala sunt înscrişi în mod automat la şcoala cu pricina. Doar i-au păstorit timp de 3-4 ani, au dreptul la ei. Dar asta e altă poveste.

Săptămâna trecută era forfotă mare în clasă. Se discuta aprins dacă să se facă sau nu cursuri de limbă engleză. Copiii sunt la grupa mare. Anul trecut s-a renunţat la cererea părinţilor, care au motivat ca odraslele sunt prea mici şi că nu are sens să le chinuie cu învăţarea unei limbi străine de la o vârstă atât de fragedă. Constat cu enervare că şi anul ăsta s-a întâmplat la fel. Nu s-au strâns nici 10 copii pe listă. Şi întreb mămicile ce şi cum.
Eh, sunt prea mici, abia vorbesc româneşte, ce-i trebuie lu' ăla micu' engleză. Las' c-am auzit că de la anu' se bagă engleză obligatoriu, la pregătitoare. Face atunci.
@#/&... în gândul meu. Mă ocup eu acasă.
Nu sunt snoabă şi nu vreau să demonstrez că fata mea e cea mai cea, dar dacă pruncul şi-a manifestat dorinţa de a  învăţa engleza, de ce nu i-aş oferi posibilitatea? Deja cunoaşte unele lucruri de la noi şi rău nu are cum să-i prindă.

Între timp discuţia s-a întins, şi una din mămici s-a plâns că a cheltuit o căruţă de bani pe caietele de religie ale băiatului. Clasa întâi. Mă luminez şi eu.
Cum, la clasa întâi se face religie?
Daaa, nu ştiaţi?
Nu!
Cum să facă religie de la clasa întâi?! mă minunez eu în continuare. Mi se pare o tâmpenie.
................................................................................................................................................
În acel moment s-a lăsat linişte în jur. Vreo 10 perechi de ochi s-au holbat dezaprobator la mine. Am comis o blasfemie!
Acum mă ocolesc regulamentar şi mă salută cu o grimasă dată doar de constipaţia cronică. No more smiles for me... should I cry? Sure, in a minute.

Deci câteva cucoane ostenite consideră că e bine să facă odorul religie din clasa întâi, ele fiind credincioase adevărate. Dar mă urăsc pe mine cu pasiune pentru că am avut tupeul şi neruşinarea de a-mi exprima părerea vizavi de obiectul de studiu. Iar limba engleză e inutilă şi e doar o modalitate de a chinui copilu', care şi-aşa învaţă doar câteva cuvinte acolo... ce-i trebuie?...
Chiar aşa? Ce-i trebuie?
Doamnele fac probabil parte din noul val... care aşteaptă cu nerăbdare introducerea limbii chineze în şcoli. yawn

Am uitat să precizez că multe dintre ele sunt mamele cohortelor de care vorbeam la început. Copii bine educaţi de mămici lobotomizate.


Revin cu educaţia civică.



marți, septembrie 6

Mamelor din România, cât vă îndopaţi copiii?

Mă întreb cu uimire şi un soi de furie cu ce naiba îşi furajează odraslele unele "mămici" iubitoare?! Pentru că am fost zilele astea într-un parc destinat celor mici (de ani şi de greutate) unde puştoaice de 8-10 ani care cântăreau cât mine foloseau leagănele fără pic de sfială.

Pare normal, dar nu e! Nu e normal ca un copil de 10 ani să aibă greutatea unui adult. 
Oare ce fericire simte o mamă a cărei fetiţă cântăreşte cât un pui de bivol, văzând că un leagăn geme şi se îndoaie sub suava aşezare a micuţei? Întreb şi eu... 

Da ştiu, n-am inimă şi mă leg de un copil nevinovat. Însă nu de copii mă iau, ci de ilustrele mame, acele purtătoare de sarcină, născătoare de pui vii care habar nu au cum să crească şi să educe un copil.
Înţeleg când sunt situaţii în care cel mic are unele probleme de sănătate, dar când odoru' se-ndoapă zi/lumină cu şaorma, pizza, hamburgeri, tone de dulciuri şi cola pentru că mamei îi este lene să gătească, deja discutăm despre altceva. Judec... pentru că nu pot înţelege excesele indiferent de natura lor. Iar când îndopatul fără frontieră afectează sănătatea unui copil (pentru că odată cu obezitatea apar şi alte probleme care afectează tânărul organism) e firesc să consider  mama direct răspunzătoare pentru dezastrul rezultat.

Ieri citeam pe un site despre neliniştile unor fetiţe aflate la pubertate. Majoritatea întrebau cum să slăbească, sau dacă dieta nu ştiu care chiar dă rezultate. Am fost şocată. Poate aşa erau timpurile, dar eu la anii lor abia mă despărţeam de păpuşi, în nici un caz nu ţineam cure de slăbire, şi nici nu mă înfometam ca să mai scap de 5-6 kg, aşa cum am observat că e trendul printre adolescentele internaute. Şi asta repede, înainte să înceapă şcoala!
6 kg înseamnă mult.

Nu pricep... nu se mai face înot? Nu se mai joacă tenis? Nu se mai sare coarda? Nu se mai mănâncă normal? Se pare că nu. Nici măcar rolele nu sunt la mare căutare. Sportul practicat acum se numeşte masacrarea limbii române cu laptopul în braţe, continuând apoi cu astfel de dileme: "cum să slăbesc 7 kg în trei zile?", "cum să mă machiez să par mai sexy?", "ce statusuri cool să-mi pun la avatar?" ş.a.m.d. Iar peste câţiva ani se dau de ceasul morţii să afle dacă au rămas sau nu însărcinate când s-a uitat Dorel sub fustă. Şi cum pot slăbi, evident. Obsesia slăbitului e constantă.
Pentru că obezitatea afectează sănătatea, personalitatea, viaţa socială... în câteva cuvinte, afectează toată viaţa unui individ. Şi totul se întâmplă din cauza unor mame indolente, călăi ai propriilor copii. 

Aşa că întreb... mămici, de ce vă urâţi copiii?




duminică, august 28

miercuri, august 24

Testamentul

Vă mai amintiţi probabil poveştile copilăriei, unde împăratul cutare, pe moarte fiind, lăsa cu limbă de moarte instrucţiuni cu privire la succesiunea tronului. Sau aşa ceva.

Weekendul acesta am fost în vizită la mama. N-am cunoscut nici un împărat muribund, dacă la asta vă gândiţi, dar... am cunoscut-o pe tanti Caliopia. Aşa mi s-a recomandat. Tanti Caliopia e o femeie din sat, care mai departe de mănăstirea din apropiere n-a călătorit în viaţa ei. Şi ea e văduvă, şi asemeni mamei, suferă şi ea după bărbatul pierdut. De fapt, văduvia a apropiat-o de mama. 
Pentru că era curioasă nevoie mare să mă cunoască, nu a scăpat ocazia de a ne vizita când a auzit că venim. Şi m-a cunoscut. Şi a fost cucerită pe loc de Andreea, care are o priză la persoanele în vârstă ceva de speriat. 
Eram atât de obosită şi nu aveam nici un chef de socializare, dar am încercat să schimb câteva vorbe cu ea. Astfel, am aflat cum şi-a petrecut bărbatul ei ultimele clipe. Sunt convinsă că povesteşte asta oricui are chef şi timp să o asculte, pentru că odată ce începe să vorbească nu se mai opreşte. Tu poţi muri. Sau nu. Solemnitatea momentului nu lasă loc de alte morţi. Cu privirea pierdută undeva în eter, cu vorba apăsată şi lacrimi în glas îşi spune durerea trăită în urmă cu trei ani. 

Mi-a povestit că omul s-a trezit într-o bună zi şi a cerut la nevastă o porţie de fasole cu cârnaţi. Era bolnav de ceva vreme şi femeia s-a bucurat când l-a auzit cerând mâncare. S-a gândit că-i spre bine. Şi i-a îndeplinit cu bucurie dorinţa. I-a adus fasolea cu cârnaţi la pat, şi o farfurie cu varză murată. Că mai aveau încă din iarnă şi se păstrase tare bine. Omul a mâncat cu poftă două porţii, apoi i-a cerut să-l cheme pe băiatul lor, că vrea să-i vorbească.

Cu ultimele puteri, bătrânul i-a spus feciorului:
- Aurele, vezi că eu mor. Tu să ai grijă de iapă şi de mă-ta, ai auzit?


joi, august 18

Înapoi la Sanda Marin... cu dragoste

Am o prietenă în lista de facebook, care e pasionată de gătit şi e mare fană a site-urilor de bucătăreală. Prin intermediul ei aflu şi eu despre diverse reţete care mai de care mai deliciose şi mai încântătoare ochiului.
Aşa se face că ieri m-a atras fotografia unei creme uşoare de brânză. Dau click şi mă duc la pagina cu pricina, să văd modul de preparare. Cum îmi era şi puţin foame, având lipită de retină fotografia produsului finit, mă uit lacomă după ingrediente. Deja îmi închipuiam cam ce ar fi necesar, dar trebuia respectată reţeta, nu?
Şi mă uit cum spuneam, după compoziţie... atâta doar că în loc de ingrediente, sub titlul reţetei era o reclamă.

Acum... ştie toată lumea utilitatea publicităţii...
Numai că reclama la crema pentru hemoroizi ce promitea un "efec" (aşa scria!) garantat în 48 de ore, nu mi s-a părut a fi în deplină armonie cu titlul, cu reţeta şi cu site-ul. Abia sub minunatul tratament natural erau înşiruite ingredientele şi modul de preparare al antreului. Am zis pas.
Cele două creme sunt... relativ incompatibile... după gândul şi judecata mea, aşa că mi-a cam pierit pofta, însă nu m-am descurajat. Trec rapid la altă reţetă al cărui nume părea cunoscut... într-un anumit fel.

Brânzoici. 
Suna cam bizar, dar am mers pe pagina respectivă cu amintirea brânzoaicelor pufoase şi parfumate pregătite în copilăria mea, de mama. Mi-a trecut şi de astea. 
Nu ştiu cum să spun, dar cuvântul "brânzoici" nici nu există în dicţionar. Nu mai vorbesc de faptul că am 4 cărţi de bucate şi toate au la cuprins reţete de brânzoaice, nu brânzoici! Dar nu mai conta, eu oricum nu sunt mare bucătăreasă aşa că nu am pretenţia că le ştiu pe toate, iar brânzoicii păreau să promită un dezmăţ al papilelor gustative şi bineînţeles că m-am repezit să listez reţeta. 
Dar ia reţeta de unde nu e. Exista însă o reclamă la un preparat nemaivăzut care promitea să elimine candida în doar patru săptămâni. 
Oh, yeah! 
O persoană care părea să fi terminat primele două clase cu oarece probleme, lăuda minunaţii brânzoici într-un comentariu scurt. Ingredientele şi  modul de preparare lipseau. Era o trimitere către un alt site, unde în mod evident... nu am găsit ceea ce căutam.

Concluzie? Reclamele de pe unele site-uri cu mâncare sunt de toată jena. A pune reclame cu tratamente pentru candida şi hemoroizi pe un site culinar e ca şi cum ai pune reclame la prezervative şi canale tv. pentru adulţi, pe patriarhia.ro.

În mod paradoxal, sunt fericită acum. N-am mâncat nimic de ieri, ceea ce înseamnă mai puţine calorii consumate şi evident o siluetă mai zveltă. În plus, postul forţat m-a cam sleit de puteri aşa că vorbesc mai puţin deoarece nu mai am energie. Nu e amuzant să vorbeşti când ai băut apă două zile la rând, iar criza biliară ameninţă să se declanşeze dintr-o clipă în alta.
Dar nu asta contribuie la fericirea conjugală ci soţul meu, care apreciază tăcerea mea şi faptul că mă străduiesc să  mă menţin în formă.  E încântat de silueta mea şi e mândru nevoie mare că are la braţ o nevastă topmodeală. Paloarea feţei o pune probabil pe seama faptului că am evitat să stau prea mult la soare în ultima vreme. Iar tăcerea... pesemne se gândeşte că m-am maturizat... ideea e că la noi în casă domneşte o pace şi o armonie... de n-ai văzut! 
De asta zic că-s fericită. 
N-am găsit eu reţetele râvnite, dar am descoperit secretul unei căsnicii perfecte! 




luni, august 15

Meditaţie


Life in picture  - Costin Comba.

Photobucket
Deci ăsta e drumul... cam neprietenos...
Photobucket
... şi când te gândeşti că abia am făcut primii paşi...

marți, august 9

Chilipirul din spam

Te înşeală soţia? Colegii te sapă? Şeful îţi citeşte deja necrologul?
Desigur, până acum acestea au fost simple bănuieli. Însă viaţa ta poate deveni mai frumoasă.
Cu microfonul gsm poţi afla exact cine ţi-e prieten. Detalii mai jos.



vineri, august 5

Cum demonstrezi că eşti o doamnă

Sau cum să te dai în stambă. Ghid practic.


          Eşti prima generaţie încălţată din neamul tău, şi cu siguranţă ai tăi sunt mândri de tine şi de realizările tale. Pe bună dreptate de altfel, ai evoluat de când ai plecat din leagănul copilăriei tale. 
Ţi-ai găsit perechea potrivită (biată victimă în toată povestea), reuşind în cele din urmă să cumpăraţi un cuibuşor de nebunii numai al vostru, în care soacra (ducă-se pe alte meleaguri!) n-are ce căuta. În acest caz, trebuie să ţii cont de câteva reguli de aur.
          Apartamentul trebuie zugrăvit şi mobilat după ultimul trend, all day long! Ai grijă să te plângi la toată lumea că te-ai săturat de praf, deşi tu eşti cea care iniţiază procesul la fiecare 6 luni. Descrie cu lux de amănunte fiecare etapă, chiar şi de câte 3-4 ori dacă trebuie, pentru că lumea nu ştie cum se face o zugrăveală bună, şi mai ales, e posibil ca unii să comită crime în ale decoratului interior... cum ar fi să mai păstreze un obiect din cele cumpărate în anii anteriori. Aşa ceva pur şi simplu nu se face!!
And don't forget the prices!
          Dacă ţi-ai luat maşină (şi sigur ţi-ai luat!) ai grijă să mergi cât mai des pe la părinţi, claxonând toate gâştele de pe uliţă, să vadă toată lumea ce mare personalitate a ajuns fata Marghioalei lu' Buzatu'. Manelele ce se aud urlând din difuzoare completează imaginea bunăstării emanate prin fiecare por al pielii tale (s)nobile, aşa că nu e cazul să pleci la drum fără ultimul hit al lui guţă.
          Poşeta din imitaţie purtată la pantofii sport (numiţi "ádidáşi" dintr-un motiv încă nedescoperit), bluza mulată cu imprimeu leopard, sclipici şi franjuri pe mâneci, plus pantalonii cu trei numere mai mici, nu fac decât să arate bunul gust de care dă dovadă purtătoarea, aşa că nu te sfii să îţi încarci rafturile şifonierului cu astfel de ţinute.
         Vocabularul trebuie să fie cât mai variat, conţinând expresii mirobolante şi cuvinte elevate care încep cu "f" şi "p". Doar o doamnă se respectă şi nu se lasă călcată în picioare de toţi ... . 
Poţi râde cu poftă atunci când povesteşti ceva, nu are nici o importanţă dacă ceilalţi nu gustă gluma. Oricum tu ştii că posezi un simţ unic al umorului. 
Încrederea în sine se citeşte pe chip, aşa că orice "gogoaşă" ai spune, fă-o cu simţul răspunderii, şi fă-l k.o pe cel care îndrăzneşte să afirme adevărul. Tu le ştii pe toate, nu are rost să te laşi intimidată de amănunte.
         Socializează! Noii vecini de bloc/cartier/judeţ trebuie să afle cât mai curând ce noroc a dat peste ei atunci când te-ai mutat în zonă. Arată ce bună vecină eşti, oferindu-te să împrumuţi un praf de sare, o lingură de ulei, doi pempărşi şi consiliere gratuită în caz de ceartă în familie. În acest caz trebuie reţinut că nu poţi fi de partea ambilor soţi, este evident că unul dintre ei nu are dreptate, şi atunci nu poţi decât să îţi oferi rezerva de fitile, mereu la îndemână pentru orice eventualitate.
          Relaţiile se consolidează la un mic stropit cu bere, în grădina din faţa blocului, în fiecare uichend. Parangheliile să se ţină lanţ! Chiuie până rămâi fără voce pentru următoarele două zile, iar dansul să se facă regulamentar: din buric, fese, joc de gleznă şi genunchi, iar mâinile în aer. Asigură-te că vecinii afumaţi se vor minuna de talentele tale ascunse, şi-l vor invidia pe cel care ţi-a pus verigheta pe deget.
          
         Fiindcă veni vorba de verighetă... nu cumva să o laşi singurică acolo pe degeţel... Nuu! Mai pune pe lângă ea şi nişte ineluţe, câte două dacă încap, şi nu uita de lănţişoare şi cercei. Cu cât mai mare e gramajul, cu atât mai bine. Nu-ţi fie teamă să le porţi, doar ai muncit pentru ele, nu le-ai furat!


Cam atât pentru azi. Lista rămâne deschisă.



miercuri, august 3

Uite apa, nu e apa

Nu ştiu cum e pe la alţii, dar în oraşul  nostru, în fiecare vară se fac reparaţii la conductele de apă. De câte 2-3 ori. Cum e şi normal, în această perioadă fiecare se spală în funcţie de posibilităţi... unul are centrală, altul foloseşte cu încredere aragazul, iar cei care detestă oricum apa şi săpunul, consideră că le-a pus Dumnezeu mâna în cap. Luni însă, societatea furnizoare de apă, a anunţat locuitorii oraşului că în intervalul 2.08.2011, ora 3.00 - 3.08.2011, ora 5, adică 26 ore, mai adaugă ei în paranteză, va întrerupe apa potabilă pentru executarea unor lucrări. 
Deci pentru 26 ore, Galaţiul avea să fie raiul nespălaţilor de pretutindeni. În fine, ne-am făcut rezerve de apă ca prin anii '80 (care apă arata aşa) 

apa de la robinet, luni seara                                            apă plată
 Evident, nu ştiu ce calitate avea apa în perioada sus menţionată, dar se vede cât de... minunat de tulbure e acum, în anul de graţie 2011.

Trecând peste asta, să spunem că lucrările cu pricina trebuiau făcute, iar apa trebuia să dispară din peisaj pentru câteva ore. 26 să zicem. Cei care au fost atenţi au făcut rezerve de apă, cei care din diverse motive n-au avut apă oprită, au sunat la dispeceratul societăţii şi au solicitat cisterne cu apă. Asta se întâmpla ieri.
Azi dimineaţă ar fi trebuit ca apa gălbuie şi plină de impurităţi să susure din nou vesel în bucătăriile şi băile noastre.
Bineînţeles că nu aşa s-a întâmplat. La ora 7 robinetul era la fel de tăcut ca şi ieri. Şi dăm telefon, dar sună veşnic ocupat, semn că lumea a luat cu asalt dispeceratul societăţii cu pricina.

Între timp...
... am aflat că realimentarea cu apă a oraşului se va face treptat, pentru a nu suprasolicita conductele, până la prânz tot oraşul urmând să aibă apă;
... pe site-ul societăţii apare un anunţ ;
... ora 10 a venit, apă tot nu-i de băut!
... din ziarul local aflăm că realimentarea cu apă mai durează , semn că Dorel nu doarme;
... este ora 11 şi am aşa o senzaţie că va mai trece o vreme până voi beneficia din nou de această minune a lumii moderne - apa la robinet.

Concluzii?
Doar câteva.

1. Ştirile care vin de la Apă Canal sunt atât de alambicate încât te întrebi (cum e şi normal) care e adevărul până la urmă. Le-aş încadra la categoria "... şi marmota învelea ciocolata în staniol".

2. Mi-am dat seama că lipsa apei nu e aşa o tragedie. Ieri a plouat, şi cei care s-au grăbit au reuşit să facă un duş rapid în stradă, uşurând astfel semnificativ factura la apă.
Cei care au ratat duşul, pot folosi cu încredere noile deodorante antiperspirante cu protecţie de până la 24/48/72 ore. Pe această cale, rog supermarketurile să pună în funcţiune toate casele de marcat pentru a evita aglomeraţia.
3........................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................


Update: Este ora 13.28. Apă tot nu avem. Mă întreb când va mai ploua.



sâmbătă, iulie 30

Din lumea lor

Le-am primit pe mail. Poate le-aţi mai văzut, dar eu nu, aşa că m-am gândit să le pun aici, poate mai sunt şi alţii care nu le ştiu.

 
 

Va urma

vineri, iulie 29

La lucru

În plină campanie! 




Poveste

Cu câţiva ani înainte de intrarea în noul mileniu, a hotărât să se pensioneze. Muncise o viaţă întreagă şi, pesemne simţise el că ceva nu-i în ordine, aşa că dorinţa i-a fost să-şi petreacă bătrâneţile liniştit, fără să mai lucreze pentru alţii. Îşi făcuse şi nişte planuri. I-ar fi plăcut să călătorească, să se plimbe pe malul apei, sau pur şi simplu să privească stelele licărind.

Nerăbdarea i-a fost mare - iar decepţia şi mai mare - în momentul în care a citit ce scria pe decizia de pensionare. Banii ce urmau să-i vină lunar în mână nu însumau nici măcar un sfert din salariul avut până atunci. Nu mai visa, iar planurile le-a ascuns bine într-un colţ al sufletului. S-a consolat cu gândul că nu e singurul Stan Păţitul şi a mers mai departe. Sfătuit de soţie, care era mult mai legată de glie decât el, a decis asemeni multor pensionari, să se întoarcă în sat. Acolo aveau o casă construită în tinereţe, când abia se luaseră, şi câteva hectare de pământ. Cei doi copii îşi aveau rostul lor în lume, aşa că lucrul pământului aveau să-l facă de plăcere, nu din necesitate. Fiind îndemânatic şi corect, s-a făcut repede remarcat în satul de unde plecase când abia-i dăduseră tuleiele. Apreciat de cei mai mulţi, nici duşmanii n-au întârziat să apară, pentru că pe la noi, cei cu principii, care-şi văd de treaba lor şi nu se amestecă în albia porcilor, nu sunt bine văzuţi. Oamenii nu-i iubesc pe cei care le aduc aminte prin simpla lor prezenţă, de ipocrizia şi nemernicia în care se complac. Dar lui nu i-a păsat, văzându-şi de viaţă aşa cum ştia mai bine. Cu demnitate.

S-a bucurat când fiica sa i-a dăruit o nepoţică, se simţea un om împlinit. Aştepta cu nerăbdare ca micuţa să crească. Făcea din nou planuri. Voia să se plimbe cu mititica prin parc, să o vadă venind de la grădiniţă şi să poarte discuţii interminabile cu ea, aşa cum doar bunicii ştiu.
Dar viaţa avea alte planuri pentru el.  S-a îmbolnăvit... şi a citit ceva în ochii medicului ce-l trata. Atunci a ştiut că misiunea lui pe pământ a luat sfârşit. În scurt timp a dispărut în neant, lăsând în urmă durere şi suflete neconsolate. Şi o nepoţică ce întreabă tot timpul de bunicul său.

Astfel s-au dus şi planurile făcute odată, de două ori... O viaţă trăită... şi-atât.
Câţi n-or mai fi ca el? Dacă mai ai timp să priveşti în jur, le vezi chipurile obosite şi plictisite, iar în privirea goală citeşti decepţia. Poate nu toţi au visat să privească cerul înstelat ţinând-o de mână pe cea alături de care şi-au petrecut mai bine de 40 ani din viaţă, dar cu siguranţă au visat la ceva.
Dar asta e! În România nici tinerii nu mai au voie să viseze, aşa că, ce rost mai are să mai vorbim de vârstnici?

joi, iulie 28

Back in the loop

De trei săptămâni, posesorul numărului de telefon 0745212590 (pe care, fie vorba-ntre noi, nu îl cunosc) mă sună într-o veselie.  Prima dată am crezut că e cineva cunoscut, pentru că m-a apelat de câteva ori până am răspuns. Apelantul a bâlbâit ceva, dându-mi astfel de înţeles că nu era om care avea de discutat cu mine, şi cum era de aşteptat, am închis văzându-mi de treburi.

Dar... cum există întotdeauna unul cu mintea odihnită, abia acum a început distracţia!
O vreme a sunat zi-lumină cu număr ascuns, apoi văzând că nu răspund, indiferent de insistenţa sa, admiratorul meu a hotărât să iasă din anomimat, apelurile fiind făcute în continuare de pe numărul de mai sus. Dacă văzu omul că nici aşa nu răspund, a început să-mi trimită sms-uri, îmi care îmi cerea să-l/o sun, mă tot întreba cine sunt şi de unde am numărul lui/ei de telefon.

Pardon?!
Acum, stimate concetăţean... iartă-mi îndrăzneala  ... da'... 'mneata, de unde ai numărul meu de telefon?
În plus, dacă tot suntem best pals (pe principiul: "tu îţi pierzi vremea trimiţându-mi sms-uri, eu consum bunătate de timp liber, citindu-le), spune-mi rogu-te, tu chiar n-ai şi alte treburi pe-acasă?
Întreb şi eu, pentru că ieri am primit 3 sms-uri cu textul: "Sunama". Ete... exact asta mă pregăteam să fac, numa' că m-ai luat niţel prin surprindere!

Dar stai... "sunama" este oare echivalentul lui "sună-mă"? Că poate omul învaţă japoneza şi vrea să mă avertizeze de vreo catastrofă... sunama... tzunama... Mneah! Stai omule liniştit! Dunărea n-a mai ieşit din matcă de anul trecut, iar valul de căldură nu mă afectează prea tare, că merg mai pe la umbră şi nu plec de acasă fără sticla cu apă după mine.

Lăsând gluma, dacă persoana mai insistă, mă gândesc să fac o reclamaţie la poliţie. E bine? E rău? Îmi poate da cineva un sfat în această privinţă?





duminică, iulie 24

Tineret, mândria ţării

Mă sună ieri dimineaţă o prietenă pe care nu o văzusem de o vreme. M-a întrebat dacă nu vreau să ne întâlnim să mai punem ţara la cale, şi ne-am pus de acord să mergem cu picii în parc. Pentru că băiatul ei e mai măricel decât năzdrăvana mea, şi e îndrăgostit de o pereche de role de care nu s-ar despărţi nici noaptea la culcare dacă maică-sa n-ar face apel la tonalităţi mai înalte, am hotărât să mergem într-un loc special amenajat pentru rolleri.
Parcul plin de copii şi tineri ai căror hormoni se auzeau tropăind din depărtare, vremea frumoasă, vedere la Dunăre şi noi discutând. 
Toate bune până aici.
La un moment dat, auzim o voce în spatele nostru:
- Eeii!! În puii mei...
Întoarcem capetele să vedem ce s-a întâmplat. Vedem o fată... o fetişcană de cel mult 16-17 ani, ce-şi flutura mâinile în aer, exprimându-şi încântarea.
- Ce faci, femeie!? şi porni cu braţele deschise către "femeia" de 40 kg, proaspătă posesoare a unei cărţi de identitate. 
S-au îmbrăţişat, s-au pupat, lângă ele făcându-şi apariţia şi doi "masculi" feroce, cu tricouri roz, mulate, cu pantalonii strânşi pe gleznă şi turul până la genunchi. S-au pipăit îmbrăţişat călduros, s-au mozolit pupat cu drag, doar aşa fac prietenii, nu?

Amica mea, aflată la a doua tinereţe, zice privindu-le pe cele două:
- Tre' să mă duc la reciclare...



sâmbătă, iulie 23

Fumatul care ucide


Amintirile Arcadiei despre prima ţigară, mi-au adus în faţa ochilor momente preţioase din adolescenţă. 
Aveam 16 ani. În familia noastră doar fratele meu fuma. Pe ascuns, evident! Avea el certitudinea că nu se face să fumeze de faţă cu părinţii, şi, cu toate că tata (fost fumător a câte 2 pachete/zi în tinereţe) îl descoperise de mult, fratele meu n-ar fi recunoscut în ruptul capului că aroma tutunului nu-i este defel străină.
În rest, colegi, prieteni, vecini... toată lumea fuma... fără mine, evident! Asemenea activitate interesantă îmi era interzisă cu desăvârşire, căci parcă toţi se vorbiră şi se sfătuiră, să mă protejeze, să mă menajeze... şi aveau grijă să mă informeze că nu e bine, şi nu e sănătos fumatul. Mda... ipocriţilor... le răspundeam suav!

Aşa că, într-o după-amiază, pe când erau ai mei plecaţi la drum mai lung, mi-am luat inima în dinţi şi am cumpărat un pachet de ţigări More (pachet verde, că de-alea fumau "pretinile" mele). Am deschis larg fereastra de la cameră, că avea tata un simţ olfactiv extrem de dezvoltat şi nu voiam să mă deconspir, am pus picioarele pe masă (cum văzusem în filmele americane) şi... am tras un fum. Prima impresie... excelentă! Rotocoale stângace, fumul scos pe nas... au fost joacă de la prima încercare. Nu m-am înecat, nu mi-au dat lacrimile şi n-am tuşit nici măcar odată!
Deja mă umflam în pene şi râdeam pe sub mustăţi de toţi cei care îmi povestiseră că la primul fum de ţigară au pierdut câteva zile din viaţă. Am terminat ţigara fără urmări deosebite... eram mândră de mine! Aşa că am început-o şi pe a doua. Deja eram relaxată, aveam atitudinea omului care ştie ce are de făcut.

Hm... cugetam eu... deci toate poveştile auzite, sunt spuse de oameni care habar n-au să tragă un fum de ţigară! Simplu ca bună ziua!

Dădusem gata cam jumate din a doua ţigaretă, şi filozofam aiurea, când am simţit că-mi fuge scaunul de sub mine, iar podeaua o ia la sănătoasa. Ferestrele s-au alungit, iar plopii din depărtare mi s-au părut nefiresc de apropiaţi. Am simţit că-mi ard ochii, lacrimile înţepau ingrozitor şi stomacul meu a căpătat personalitate proprie, încercând să iniţieze o discuţie referitoare la prânzul din ziua respectivă.
Pân' aici! Mi-am impus şi ultima fărâmă de voinţă, încercând să mă îndrept spre bucătărie, în căutarea unui pahar cu apă. Dar ţi-ai găsit? Mai nou, holul apartamentului părea un fel de galerie subterană, fără lumină, fără aer. Mai ales fără aer.
Nu mai vedeam nimic în faţa ochilor, plămânii agresaţi refuzau să îşi mai facă datoria, şi în acel moment m-am gândit sincer că voi muri. Brusc mi s-a făcut milă de mine. Conform celor aflate de pe la babe, era mare păcat şi curată tragedie să mori fără lumânare. Mai mult târându-mă, am început să caut o lumânare. N-am găsit. M-a apucat bocitul. Aoleu, mor... şi n-are cine-mi ţine o lumânare! 
În cele din urmă, am aterizat pe un colţ de canapea, şi după ce mi-am recăpătat puţintel sufletul, am promis în sinea mea: dacă scap, nu mai trag din ţigară în viaţa mea!!


Şi-am scăpat... şi nici n-am mai fumat.

sâmbătă, iulie 2

I'm blue


Aşa arăta cerul aseară. Norii aveau forme interesante şi păreau din hârtie.


Turnul de televiziune din Galaţi



sâmbătă, iunie 25

Eu zic pas

V. e o femeie înaltă şi... mai robustă. Când vorbeşte, aude tot cvartalul, iar râsul "suav" face să vibreze ferestrele încăperii. Are mersul hotărât şi duduie pământul când trece pe lângă tine. E adevărat că are 35 de ani şi doi copii, aşa că, kilogramele în plus n-o incomodează deloc. Ce contează câteva straturi depuse, când oricum eşti măritată, posesoare de copii şi fără vreo intenţie de a mai face vreo cucerire? Văitându-se că are probleme cu sănătatea

luni, iunie 13

Magia unei nopţi nedormite

Mi se pare mie, sau criza a adus şi ceva bun în viaţa noastră? Am observat că de la o vreme nu se mai aud pe stradă "divine" acorduri de manele. Din telefoanele mobile răsună doar Moonlight Sonata, Fur Elise, ba cred că am auzit şi Oda bucuriei la un moment dat. Acum, fiecare ascultă ce doreşte când e sunat de cunoscuţi, dar parcă e prea mare diferenţa...

duminică, iunie 12

O chestiune delicată

Mi-a fost greu să scriu aceste rânduri. Este vorba despre o chestiune delicată. Ţiganii, sau... cum să-ţi educi copilul să nu urască oamenii din jur. Nu sunt rasistă sau xenofobă şi în general nu am probleme cu nimeni atâta timp cât dă dovadă că e OM.

Ideea acestui post mi-a venit acum două săptămâni, după ce am fost cu clasa fetiţei mele la grădina botanică. Copiii fiind mici, au avut nevoie de însoţitori, aşa se face că printre mămici a fost şi o bunică. Bunică despre care am mai discutat. O bunică depăşită de situaţie, de copil, de viaţă în general.

duminică, iunie 5

5 filme de Oscar

Am primit o leapşă de la ea , şi mi-a plăcut, chiar dacă n-am mai văzut un film de multă vreme. Nu mă pricep la filme şi multe dintre cele în exces lăudate... mie nu mi-au plăcut, dar asta contează mai puţin. Am să încerc totuşi să aşez în pagină 5 filme de Oscar ce m-au lăsat pe mine fără suflare.
1. Pe primul loc e...

sâmbătă, mai 21

Eu şi prietenul Google

Am cam neglijat blogul în ultima vreme şi am rămas cu datorii, dar nu-i bai, le voi onora pe toate... la un moment dat. Însă relaţia omenirii cu internetul e strânsă, aşa că am avut ocazia să-mi dau seama că problemele ce mi-au dat mie bătăi de cap odată, frământă acum alte minţi şi suflete. Leapşa primită de la Alm "tratează" exact acest subiect.
Ştiţi reclama cu  "respiră-mi şi mie în telefon"?

joi, mai 12

Crecă's infractoare!

Sau ceva de genu'... de vreme ce mă urmăreşte FBI, nu?!
Am clipit de 3 ori şi cu oarece pioşenie am deschis mail-ul primit de la... FBI!!! Nu-mi venea să cred! Adică măritul şi atotputernicul FBI nu are altă treabă decât să mă urmărească pe mine.
Pff! Ce persoană importantă sunt... şi eu habar n-aveam!

cutiuţa cu spam

miercuri, mai 11

Întrebări

Am fost la muzeu cu micuţa. A fost fascinată. Eu, mai mult decât ea, mai ales pentru faptul că, din câţi copilaşi erau pe acolo, al meu era cel mai zvăpăiat... aşa că totul a fost observat în fugă, folosindu-mi cel de-al treilea ochi... pentru că doi erau deja ocupaţi cu supravegherea zvârlugii. Iar fotografiile au fost un total dezastru. Peştii nu erau împăiaţi, aşa că n-am reuşit să fac nici o poză cum trebuie: ori se mişca Andreea, ori peştii! Aşteptăm primăvara şi mergem din nou. :D




Somn
 Când a ajuns în faţa acvariului din imagine, a exclamat:
- Oh, urâţilor! (era vorba despre 4 exemplare din specia somn)
S-a mai minunat puţin de urâţenia lor, şi apoi m-a întrebat:
- Mami, cum îl cheamă pe peştele ăsta urât? şi arată spre unul dintre ei.
- Somn - îi răspund.
- Dar de ce îl cheamă somn? pentru că e obosit?
.............
Ce era să-i spun, că se numeşte Silurus glanis?!

pauza de masă


sâmbătă, mai 7

Revin

Îmi cer scuze pentru absenţa mea de pe blog. Am trecut greu peste a doua zi de Paşti... atunci s-au împlinit 3 ani de la dispariţia tatălui meu. Am simţit nevoia să iau o pauză de la internet... de la toate. În schimb, mi-am făcut ordine în gânduri, m-am plimbat şi am fotografiat cam tot ce-a mişcat prin jurul meu. Şi... cum Andreea e "satelitul" meu, e normal ca ea să fie în aproape toate pozele.