Era troglodiţilor

Ieri dimineaţă, pe o vreme de n-ai fi dat nici un câine afară, am plecat de-acasă cu frigul în oase. Cu mâini tremurânde ce abia ţineau umbrela, mi-am cumpărat un bilet şi am mers repejor să urc în troleibuz. Mai erau doi pensionari, un pici de vreo 12 ani murat de ploaia rece, şi o tânără zgribulită pe un scaun. Şi eu, cu biletul în mână. Când porni troleul, m-am agăţat hotărâtă de capsator şi...
- Nu capsaţi! aud o voce.
Ridic surprinsă capul şi văd tânăra de pe bancă dând cu hotărâre din cap, a negare.
- Capsaţi degeaba... continuă ea ezitând.
O privesc lung şi fără a spune ceva, îi fac de petrecanie biletului. Îl analizez şi i-l arăt.
- Văd că funcţionează.
Ea dă din mână zâmbind.
- Voiam să spun că e duminică... şi plouă...
- Aşa... şi? întreb.
- Păi... se fâstâceşte ea... dacă e duminică şi plouă, probabil n-o să mai oprească troleul la control.
M-am abţinut cu greu să nu râd, căci explicaţia ei mi s-a părut prea stupidă!
- Şi ce? controlorii se pot urca din staţie şi se pot aşeza pe scaun lângă tine, îi zic.
S-a albit la faţă şi a căpătat o expresie de animal hăituit. În acel moment mi-a părut rău că nu i-am cerut biletul la control. Cred că ar fi murit pe loc. Când a realizat că nu-s organ de control i-a mai revenit culoarea în obraji şi a încercat să fie prietenoasă. Mi-am dat seama de ce, la despărţire.

Cum era şi normal, discuţia deschisă a fost despre vreme. Mi s-a plâns că are copii de dus la grădiniţă şi că de când a început anul şcolar tot într-o răceală o ţine. A început să-mi înşire medicamentele date copilului şi am aflat că ăl mic face aerosoli de două ori pe zi şi că pentru asta dă câte 5 lei pe şedinţă, la spitalul de copii. Am lăsat-o să vorbească, părea că are nevoie. Când am dat să cobor mi-a cerut biletul... "că e păcat să se piardă". I l-am dat... cu dezgust.

***

Cum troleibuzul oprise într-o baltă imensă şi nu puteam înota până la trotuar, m-am grăbit spre uşa din faţă. Acolo, o bătrână cu mişcări greoaie m-a rugat să o ajut la scară. N-o puteam refuza, aşa că i-am întins o mână şi i-am făcut loc să urce, apoi am vrut să cobor, numai că... Un bărbat de vârstă mijlocie s-a repezit spre urcarea în mijlocul de transport. Se pironeşte în faţa scării şi-mi zice:
- Daţi-vă să urc!
- Păi daţi-vă să cobor! spun eu.
- Ei... da' de ce n-aţi coborât până acum? întreabă el revoltat, refuzând să-mi facă loc să cobor.

Nu-mi venea să cred! Îmi venea să-i strig "omule, te-ai ţicnit?". Era inutil să-i explic faptul că am ajutat pe careva să urce. Am insistat şi individul s-a dat cumva într-o parte, cu o mână agăţată de bara troleului, un picior pe scară şi unul în aer, lăsându-mi spaţiu să cobor.. M-am strecurat printre uşa şoferului şi burta gherţoiului, numai că omul, nemulţumit că i-am refuzat dreptul dat de divinitate, acela de a urca în maşină când vrea muşchii lui, mi-a pus piedică. Doar faptul că m-am mişcat mai rapid decât el m-a salvat de o căzătură cu nasul în baltă, însă tibia piciorului meu drept n-a fost tot atât de norocoasă.
Nesimţirea individului m-a paralizat. Mă enervasem şi în momentul ăla mi-am dorit să fiu mai voinică. I-aş fi tras vreo două cu cea mai mare plăcere. În drum spre trecerea de pietoni m-am trezit râzând. Situaţia în care fusesem era atât de absurdă, încât nici să mă enervez nu merita.

Realizez însă cu groază că ăştia sunt oamenii de lângă mine. Cu toată evoluţia secolului 21, cu toate pretenţiile de popor civilizat... realitatea este că mulţi, poate prea mulţi, sunt asemeni zgribulitei care mergea "blat" cu troleibuzul şi măgarului biped care mi-a pus piedică la coborâre... Realitatea este că n-o să ajungem în rândul celorlalte popoare din cauza ăstora. Ei ne ţin în loc, ei sunt cei care lasă în urmă munţi de gunoaie atunci când ies din casă în natură, au dreptul la vot, au voie să procreeze şi să "educe" progeniturile rezultate. Pentru că orice om care are măcar jumate de creier funcţional îşi dă seama ce educaţie poate oferi un asemenea exemplar. Realitatea este că...

... Trăim în era troglodiţilor. Şi din păcate... involuăm cu rapiditate.