Iubire sau dependenţă?

Miss S. se arată revoltată în articolul ei  de umilinţele suportate de anumite femei, în numele dragostei. Şi are dreptate! Şi mie mi se pare anormal acest fel de iubire. În general, orice om sănătos la minte dezaprobă un astfel de comportament violent. La cele spuse de ea, aş mai adăuga câteva lucruri.

Din ce am văzut până la anii ăştia, îmi dau seama că sunt destule familii (la noi în ţară) care consideră că nu e un capăt de lume dacă fiica lor o mai ia pe coajă de la masculul din dotare.

Concepţia generală este că de fapt doar femeile inculte, provenite din familii dezorganizate, se lasă chinuite într-o astfel de căsnicie.

Însă sunt destule femei cu studii superioare, provenind din familii bune, înghit asemenea tratament de la iubiţii lor soţiori. Cineva îi spunea "love madness". Nu ştiu ce poate face o femeie să accepte convieţuirea lângă un asemenea specimen, poate teama de singurătate sau o iubire bolnăvicioasă devenită dependenţă. Sau încurajările cunoscuţilor: "Lasă tu, crezi că găseşti altul mai bun? Toţi sunt la fel! Mai taci şi tu, fă cum zice el şi poate va fi mai bine." 

Însă niciodată nu e mai bine, pentru că nu are cum să fie.

Mai sunt cele care au 2-3 copii şi nu au unde se duce. Adică nu au o familie care să le acorde un mic ajutor până se pun  pe picioare. 

Iar la noi în ţară, mamele singure nu au un sprijin de la autorităţi ca să-şi refacă viaţa. Nu mă refer aici la bani, ci la un loc de muncă decent, un adăpost şi protecţie reală din partea poliţiei. Pentru că altfel există şanse să se ajungă în astfel de situaţii.

De fapt, e vorba de mentalitatea întregii societăţi. Deşi în alte ţări violenţa domestică este aspru pedepsită, la noi nu prea se iau măsuri în astfel de cazuri. De ce s-ar implica un poliţist între doi soţi care se bat, când poate şi el şi-a altoit nevasta înainte de a pleca la serviciu? 

În plus, am observat că majoritatea oamenilor condamnă tot victima. Adică tot ea, femeia, e de vină pentru situaţia în care se află. 

"Dacă stă să o bată ăla, e proastă. Aşa-i trebuie. Îi place să ia bătaie. N-o ţine nimeni cu forţa." etc.

În timp ce el, abuzatorul, e tratat cu un soi de blândeţe: e animal, n-ai ce să-i faci!

Ceea ce mă uimeşte însă, este faptul că în timp ce ei sunt oarecum menajaţi şi ele făcute în toate felurile pentru că suportă, nimeni nu ia în considerare următorul lucru: abuzatorul e un individ bolnav psihic ce-şi hrăneşte orgoliul umilind o fiinţă care şi-a pierdut încrederea şi respectul de sine. 

Femeile care sunt abuzate fizic sunt şi emoţional, altfel ar avea forţa de a pleca, de a se opune.
Evident, mai sunt cele care ştiu că relaţia respectivă e nesănătoasă pentru ele şi totuşi aleg să meargă în continuare aşa. Nu sunt psiholog, dar mi se pare evident că tipa are o stimă de sine scăzută (având impresia că nu merită ceva mai bun), sau are tendinţe masochiste şi îi place să fie agresată.

Nu îmi dau seama prea bine la ce categorie să le încadrez pe tinerele fete care se lasă umilite în public de către cei pe care îi consideră iubiţi. Cele care se îndrăgostesc în 2 zile de un status de mess. Cele care după două conversaţii la telefon, spun dezinvolt "te iubesc". Ce anume poate da naştere ideii că "iubire fără lacrimi nu există"? Poate o relaţie precară cu părinţii şi nevoia de atenţie (de orice fel) duc la astfel de situaţii. Sau... cine ştie?

Poate e de vină degradarea promovată peste tot. Sau poate noi suntem vinovaţi, în clipele când punem la zid victima şi arătăm indulgenţă pentru călău,  însă ne-am obişnuit să căutăm întotdeauna în altă parte, evitând cu bună ştiinţă să ne privim în oglindă.