Talent sau inconstienta?

Cand am vazut pozele astea, gandul mi-a zburat la cei doi copii pe care ii vazusem ieri, cu rolele pe strada, printre gropi si masini. Mai ales printre masini. Nu pareau sa aiba mai mult de 10-11 ani.

Unul dintre ei abia isi tinea echilibrul, si intr-una din mainile pe care le flutura in aer am vazut un telefon... era evident ca incerca sa comunice cu cineva, dupa incapatanarea cu care voia sa duca telefonul la ureche. 

Eram uluita si ingrozita in acelasi timp! Nu numai ca incurcau circulatia dar erau in pericol! Zona in care isi etalau "aptitudinile" e una destul de aglomerata. Unii soferi franau si claxonau, altii doar injurau si treceau mai departe...

Ma intreb daca parintii aveau habar pe unde-si fac veacul odraslele lor... desi nu cred. Cata inconstienta! Cata nebunie!

Un picior in minus!

Asa arata mica vacuta schilodita, pentru care copilul meu a varsat lacrimi amare in aceasta seara mai bine de o jumatate de ora. A se observa piciorul lipsa, care zace prin cine stie ce colt; picior care a mai fost rupt si lipit de tati de nu stiu cate ori, pentru ca odorul meu tine foarte mult la jucariile sale, indiferent cat de jalnic arata. Intr-un final s-a potolit, dar a fost atat de nazuroasa in continuare incat am simtit ca ma lasa puterile. 

Dupa ce toata ziua am lucrat la un proiect cu personalitate proprie, care nu avea nimic in comun cu viziunea mea finala,  cand pe seara protv-ul m-a bagat in sperieti cu stiri(cine m-a pus??) despre toate nenorocirile posibile de pe fata pamantului... scumpetea mea de fetita a facut un spectacol... 

Imi odihnesc putin nervii! Deja ma pregatesc de runda a doua - cand vom merge la culcare. Acum vreo ora m-a intrebat cat e ceasul si cand a auzit de 9 seara... a simtit nevoia sa completeze: "e 3 ziua! mai stam sa ne jucam...", adica sa se mai joace ea, pentru ca pe mine m-a concediat de la jucariile ei "acum ma joc eu, nu tu". Asa ca pot sa ma recreez cateva clipe, cu acordul copilului!

Cu multa nostalgie imi amintesc de lunile in care era doar un bebelus... cumintica, manca la ore fixe si fara nazuri, la ora 21 deja dormea, ce mai, era o minune de copilas! Nici acum nu e dezastru total, dar isi dezvolta personalitatea si trece de la o stare la alta cu atata rapiditate, incat uneori ma ia prin surprindere. Cum tati nu prea e pe acasa, eu sunt cea pe care isi testeaza ideile si care trebuie sa vina cu raspunsuri la sutele de intrebari pe care le pune zilnic.

Insa seara, dupa ce adoarme, ma uit la ea si nu-mi vine sa cred ce repede a crescut. E un miracol! A fi mama e intr-adevar cel mai minunat si cel mai greu lucru de pe pamant. Nu te pregateste nimeni pentru ceea ce urmeaza, inveti din mers, te bucuri, suferi si te minunezi de transformarea micii fapturi in om. Te simti si atotputernic si neputincios in a-ti forma copilul si a-l apara de tot ce stii ca i-ar face rau.

Gata. Am terminat pentru ca devin nostalgica.

Ce bine e sa fii parinte (continuare)

De cateva zile ne-am abonat la toboganul din parc. De plecat, se pleaca imediat de acasa, mai greu e cu intoarcerea. 

Ca orice parinte responsabil, cu capul pe umeri, iti pui la contributie toata inteligenta cu care te-a inzestrat natura cand ai devenit parinte... Si vii cu argumente de necontestat in fata copilului de 4 ani (care inca mai crede ce-i indrugi tu acolo!) cum ar fi: "hai sa mergem acasa ca ies gandacii sa caute mancare si daca ne gasesc aici se sperie si or sa moara de foame!" iar copilului ii convine varianta propusa de tine, se indupleca si merge acasa.

Ieri a venit acasa cu o piatra, o crenguta si un ciorchine cu flori de visin (micuta mea nu a inteles deocamdata cum sta treaba cu ocrotitul naturii - desi la noi acasa taxeaza regulamentar pe oricine atinge din greseala una din florile din dotare). Bineinteles ca floricica a ramas fara petale dupa o jumatate de ora si asa a inceput episodul 2 de plansete neinduplecate si suspine adanci, dupa ce cu o seara inainte asistasem la episodul 1 din aceeasi saga.

Oricum piatra e si acum prin casa, dupa ce a vizitat toate colturile apartamentului, inclusiv spatiul dintre burtica fetitei si bluza ce facea legatura cu restul hainelor... adica a bagat piatra in san. Am descoperit-o dupa ce copilul a venit scancind la mine: "mami, am pierdut piatra in burtica, langa burtica...". "Spune ca are piatra in san, dar n-are nimic, am cautat eu" ma informeaza sotul meu. Insa copilul stia sigur ce are si a insistat. Am gasit piatra dupa ce i-am scos  ambele bluze din pantaloni. Era fericita si acum putea pleca din nou cu tati la tobogan. 


La plecare am aflat cum fac gandacii: "gazai, gazai!" - in cazul in care mai avea cineva dubii referitor la limbajul atat de accesibil al... gandacilor.

Prima zi de gradinita

  Puiul meu a crescut. Acum merge la gradinita. Prima zi in care a descoperit multitudinea de jucarii, care mai de care mai atragatoare, a lasat-o fara prea multe cuvinte.

Oh, si atatia copii! "Toti sunt pentru mine, mami?" m-a intrebat cu ochii mari, sclipind de bucurie. Doamna educatoare incerca sa ne spuna cateva cuvinte, dar 16 perechi de ochisori se invart peste tot, numai la Doamna nu sunt atenti. Un baietel mai indraznet s-a aventurat in mijlocul jucariilor, considerand ca noul teritoriu merita cercetat mai cu atentie, piesa cu piesa.

Cand cei mari au terminat cu vorbaria plictisitoare, au lasat micutii sa exploreze noutatile. Cum era de asteptat, casuta piticilor a avut mare succes.

"Pacat ca e prea mica si nu incapem prea multi... Eh, dar merge si unul peste altul... daca ne straduim. Maami... ma vezi? Am gasit un baietel! Mai venim si maine? Vreau sa ma joc cu copiii." In urmatoarea zi, fetita mea a fost singurul copil care a plans la sfarsitul programului - nu voia sa plece acasa...

A trecut o luna de atunci. Si in fiecare dimineata, cand intram pe poarta gradinitei, alearga cu bratele deschise spre usa de la intrare strigand cu bucurie: "Gradinitooo, bine te-am gasit, gradinitoo! Ma bucur sa te vad, buna dimineata!" Ne luam ramas bun, cum se cuvine - ne imbratisam, ne pupam si apoi, cam 10 bezele sunt trimise in mod automat cu ambele manute, catre mine. La sfarsitul celor patru ore, imbratisarile noastre prelungi, dragalaseniile si alinturile, au adus-o in pragul disperarii pe Doamna: "Da' ce va mai pupati si va mai iubiti, parca nu v-ati vazut de o luna!" Radea. Insa dumneaéi nu stie ca noi suntem dependente de pupici si de declaratii de dragoste! Dar oare cine nu e?!