Prima zi de gradinita

  Puiul meu a crescut. Acum merge la gradinita. Prima zi in care a descoperit multitudinea de jucarii, care mai de care mai atragatoare, a lasat-o fara prea multe cuvinte.

Oh, si atatia copii! "Toti sunt pentru mine, mami?" m-a intrebat cu ochii mari, sclipind de bucurie. Doamna educatoare incerca sa ne spuna cateva cuvinte, dar 16 perechi de ochisori se invart peste tot, numai la Doamna nu sunt atenti. Un baietel mai indraznet s-a aventurat in mijlocul jucariilor, considerand ca noul teritoriu merita cercetat mai cu atentie, piesa cu piesa.

Cand cei mari au terminat cu vorbaria plictisitoare, au lasat micutii sa exploreze noutatile. Cum era de asteptat, casuta piticilor a avut mare succes.

"Pacat ca e prea mica si nu incapem prea multi... Eh, dar merge si unul peste altul... daca ne straduim. Maami... ma vezi? Am gasit un baietel! Mai venim si maine? Vreau sa ma joc cu copiii." In urmatoarea zi, fetita mea a fost singurul copil care a plans la sfarsitul programului - nu voia sa plece acasa...

A trecut o luna de atunci. Si in fiecare dimineata, cand intram pe poarta gradinitei, alearga cu bratele deschise spre usa de la intrare strigand cu bucurie: "Gradinitooo, bine te-am gasit, gradinitoo! Ma bucur sa te vad, buna dimineata!" Ne luam ramas bun, cum se cuvine - ne imbratisam, ne pupam si apoi, cam 10 bezele sunt trimise in mod automat cu ambele manute, catre mine. La sfarsitul celor patru ore, imbratisarile noastre prelungi, dragalaseniile si alinturile, au adus-o in pragul disperarii pe Doamna: "Da' ce va mai pupati si va mai iubiti, parca nu v-ati vazut de o luna!" Radea. Insa dumneaéi nu stie ca noi suntem dependente de pupici si de declaratii de dragoste! Dar oare cine nu e?!