Idilă timpurie

Luni am ajuns cu întârziere la grădiniţă (guilty!). Pentru că vineri a lipsit (sfatul medicului), colegii au fost mai mult decât încântaţi să o vadă pe micuţa mea. Mi-a adus zâmbetul pe buze reacţia Claudiei, o fetiţă mai nazdrăvană, care la vederea Andreei a început să ţopăie fericită, chiţăind asemeni unui şoricel. Asta se întâmpla pe holul grădiniţei. Însă când am intrat în clasă, am asistat la următoarea scenă:

Andreea s-a dus să-şi pună jucăria pe dulap. Un băieţel după ea îşi manifesta încântarea de a o vedea. Între timp, Doamna a rugat copii să se aşeze la locurile lor. Nu au încă locurile stabilite, e mai mult după preferinţe, aşezaţi să fie. Pentru că Andreea părea puţin nehotărâtă, am întrebat-o:

”Unde e locul tău, mami?”

Ea a stat puţin pe gânduri, moment în care, Cristi (băieţelul-umbră) o întreabă:

”Unde e locul nostru??”  (what? unde e locul nostru? wow... ce progrese s-au făcut într-o lună de grădiniţă!!)

Până la urmă, copila mea s-a hotărât să aleagă un scăunel la o masă din faţă. Pentru că lângă ea nu mai era nici un scăunel, piciul s-a dus glonţ la primul scaun liber, l-a tras cu greu şi l-a adus lângă Andreea. Un alt băieţel, la fel de nehotărât, a dat să se aşeze pe locul liber... dar ţi-ai găsit? Cristi l-a oprit şi a strigat la el: ”pleacă, aici stau eu!”

Mi-am reţinut un hohot şi i-am spus ”la revedere” Andreei (cu pupici pe frunte), dar n-am scăpat fără un pupic depus şi pe fruntea lui Cristi. 

Miercuri 13

La mulţi ani, dragostea mea!



SEDUCES ME

Hai să te-asigurăm, dacă nu, te amendăm

Toată lumea ştie că au devenit obligatorii asigurările pentru locuinţe. Nimic nou, nimic neobişnuit. Numai că, în momentul în care compania lu' peşte pune un anunţ agresiv pe uşa de la intrarea în bloc (pe care are grijă să lase - sugestiv - şi un număr de telefon) îţi piere tot cheful de a-ţi mai asigura ceva. În orice caz, nu la aşa  ”meseriaşi”. 

Ce nu e în regulă în această fotografie?

Răfoind pozele cu Andreea, am dat peste o fotografie de acum câteva săptămâni, din parc. Din păcate, e făcută cu telefonul, de la o distanţă prea mare, aşa că e neclară. Am încercat să fiu discretă, pentru că ”doamnele” din imagine erau însoţite de soţii lor (nişte malaci care probabil nu ar fi apreciat exercitarea talentului meu artistic pe nevestele lor). 

Ce m-a deranjat? Cucoanele respective şedeau pe o chestie (nu ştiu cum se numeşte, dar în mod normal copiii mai mici se joacă în locul cu pricina) şi îşi supravegheau odraslele. Câţiva copii, printre care şi Andreea, au încercat fără succes să se joace acolo, şi cu toate că au văzut copiii şi au fost rugate sa elibereze locul, s-au făcut că nu observă! 

Cum experienţa m-a învăţat că e mai sănătos să ocoleşti un prost (în cazul de faţă - patru!!), le-am lăsat în pace. Nu înainte de a le face o fotografie.

Pentru că mi se pare firesc (nu-i aşa?) să mergi în parc şi să te dai într-un scrânciob - tu adult fiind!! 

La urma urmei, majoritatea sunt destul de solide (pentru că ”doamnele” îşi închipuie că mai au tot 25 de kg), şi în felul acesta îţi mai aminteşti de copilărie. Oricum ăştia mici folosesc mai mult toboganul!

Sigur e normal?!

Avertisment!

Românul s-a dovedit a fi întotdeauna amabil, spirit inventiv şi cu un dezvoltat simţ al proprietăţii. 

Omul nostru s-a modernizat: are acces la internet, copiii au crescut, au învăţat să folosească şi imprimanta... Şi pentru că garajul al cărui proprietar este, e situat pe o stradă lată de vreo... 2 metri, cu trotuar de 70 de cm pe o singură parte (cea cu garajul), i s-a părut firesc să meşterească un avertisment elegant... care va ţine până la prima ploaie. 

Pfff, am uitat că plouă neîntrerupt de două zile...

Milionăreasă mă fac!

  Din curiozitate şi... o oarecare lipsă de ocupaţie, m-am înscris şi eu pe BlogMoney. N-am înteles prea bine cum stau lucrurile pe acolo (neuronul meu e amorţit de la nurofen si paracetamol), dar am făcut ochii maaari la asta: auzi, un post de pe blogul meu valorează 256 de lei (dintr-ăştia noi!).
Şi eu mi-am făcut blog să-mi ocup timpul liber pe care oricum nu-l aveam...
Îmi permit totuşi să am îndoieli, deocamdată vedem cum stau lucrurile.


Later edit: milionăreasă = milionar + easă (cuvânt inventat!) :))

I like

Cum e mai bine?

Darias intreabă femeile cat de departe ar merge pentru copiii lor.   Am vrut să-i las un comentariu, dar mi-am dat seama că aveam prea multe de scris, de unde şi ideea acestui post.

Deci, cât de mare e sacrificiul pe care l-ar face o femeie pentru copilul ei?

Fiecare mamă işi doreste tot ce-i mai bun pentru puiul ei, şi uneori e greu să-ţi faci pruncul fericit când chipul tău e încordat de griji. Te trezeşti făcând mii de planuri şi încerci zeci de scheme pentru a nu simţi copilul unele neajunsuri. Femeia e cea care adună de obicei noianul de griji ce se abate asupra familiei. Şi nu pentru că bărbaţii ar fi nepăsători, ci pentru că sunt diferiţi.
Însă ce faci când simţi că nimic nu mai merge? E plecatul afară o soluţie? Poate fi... sau poate nu e. Îţi trebuie o doză de curaj şi multă disperare. Disperarea te poate împinge spre lucruri necugetate sau te poate forţa să iei cea mai bună hotărâre din viaţa ta. Disperarea anihilează teama de necunoscut, de eşec... teama a lăsa copilul pe alte mâini.

Alegerea depinde de fiecare femeie/familie in parte. Ceea ce este bun pentru mine, poate să nu fie soluţia ideala pentru tine, şi invers. De exemplu, fetiţa mea e încă micuţă si nu aş avea cu cine să o las. Până acum a stat doar cu noi. Nu avem bunici la dispozitie - soacra e bolnavă, nu se pune problema sa stea cu copilul, iar pe mama nu aş risca sa o las cu fetiţa si cu soţul meu acasă... pentru că am convingerea indubitabilă că in felul acesta evit izbucnirea celui de-al treilea război mondial! De asemenea, nu aş avea încredere într-o bonă (şi am motivele mele).

În aceste condiţii, m-aş considera o mamă iresponsabilă dacă aş pleca de lângă copil. Chiar dacă intenţiile mele sunt bune, sacrificiul e mult prea mare. Copilul e cel sacrificat! Iar eu n-am adus un suflet nevinovat pe lume pentru a-l chinui, pentru a-l creşte incomplet, lipsit de iubirea şi căldura sufletească a mamei. Pentru că, oricât de mult ne-am dori, nu putem păstra legătura intactă de la mii de km. Aş câştiga într-o parte doar ca să pierd enorm în altele. Ce folos că i-aş putea oferi fetiţei absolut orice, insă n-aş fi lângă ea când ar aşterne pe hârtie primele litere!? Oare banii compensează lipsa unui părinte (a mamei în special) de lângă un copil? NU! 

Ştiu din experienţă cum e să creşti având o mamă mereu pe drumuri. Rezultatul? Tata a fost lângă mine in cele mai importante momente din viaţa mea, legătura cu mama fiind slabă şi la ora actuală. Acum la maturitate i-am înţeles motivele, însă tot gândesc în anumite momente că se putea şi altfel.

Revenind, nu cred că lipsa unui anumit confort duce la destrămarea unei relaţii, ci mai degrabă lipsa dragostei, încrederii şi a respectului. E adevărat că banii întreţin fericirea, însă cunosc destule cupluri care s-au despărţit după ce viaţa lor s-a îmbunătăţit din punct de vedere material. În plus, timpul şi distanţa nu lucrează întotdeauna în favoarea soţilor. Sunt mulţi aceeia care şi-au găsit "marea dragoste" pe drumul făcut pentru binele copilului. Însă ştim sigur ca micuţul a cerut la un moment dat doar un pantalon mai fistichiu, nu şi un nou tată sau o altă mamă.

Bine, am minimalizat, pentru că nevoile unui copil nu se reduc la o jucărie scumpă sau o haină la modă, însă în aşa ceva se transformă de cele mai multe ori, după ce unul dintre părinţi pleacă din sânul familiei pentru a spori veniturile. Crescând într-o epocă în care aproape totul era interzis ori se putea procura doar pe sub mână, pe mulţi i-am auzit spunând "dacă n-am avut eu, măcar el să nu ducă lipsă". Şi astfel, deşi bine intenţionaţi, unii nu reuşesc să ofere decât o educaţie defectuoasă, învăţându-şi odraslele cu totul de-a gata, având convingerea că totul li se cuvine. Ceea ce mi se pare greşit. Însă, oare cum e mai bine?

Într-un final, rămân la convingerea că fiecare femeie ştie ce e mai bine pentru copilul ei şi va face tot ce-i stă în puteri pentru a-i oferi acestuia o viaţă cât mai bună şi lipsită de griji.

...

Parada feţelor triste

Ieri am fost la bibliotecă. Cu autobuzul.
În faţa mea două fete trase la indigo, adică îmbrăcate/pieptănate identic. Una era machiata cam aşa . Cealaltă... părea desprinsă de pe coperta unei reviste (de scandal). Deşi era puţin trecut de ora prânzului, domnişoara avea faţa tencuită cu un strat gros de fond de ten, peste care aplicase cu generozitate vreo doua cutiuţe de fard de obraz. Părul negru iniţial, era acum fără luciu, ars de la atâta întins cu placa, şi-ar fi avut nevoie de atingerea intimă a unui şampon. O pereche de ochelari de vedere fistichii, aerul plictisit şi atitudinea arogantă, făceau muritorii de rând (călătorii) să fie uşor recunoscători fetei pentru onoarea de a respira acelaşi aer îmbâcsit.
Le priveam şi încercam să le ghicesc, fără succes, vârsta. La un moment dat au urcat două băbuţe: cam de aceeaşi statură, îmbrăcate in negru, având pe cap pălării de fetru... identice. Probabil erau surori. Pentru că s-au aşezat lângă domnişoarele mele, le-am putut "admira" în voie. Aveam în faţa mea două perechi nostime, însă mi s-a părut bizar să realizez ca doamnele (trecute de multe decenii de prima tinereţe) emanau mai multă energie si voie bună decât fetiţele plictisite.
Acum, am ajuns şi eu să mă întreb: ce e cu atitudinea asta la unii tineri? Îţi dau senzaţia că s-au născut plictisiţi.