Darias intreabă femeile
cat de departe ar merge pentru copiii lor. Am vrut să-i las un comentariu, dar mi-am dat seama că aveam prea multe de scris, de unde şi ideea acestui post.
Deci, cât de mare e sacrificiul pe care l-ar face o femeie pentru copilul ei?
Fiecare mamă işi doreste tot ce-i mai bun pentru puiul ei, şi uneori e greu să-ţi faci pruncul fericit când chipul tău e încordat de griji. Te trezeşti făcând mii de planuri şi încerci zeci de scheme pentru a nu simţi copilul unele neajunsuri. Femeia e cea care adună de obicei noianul de griji ce se abate asupra familiei. Şi nu pentru că bărbaţii ar fi nepăsători, ci pentru că sunt diferiţi.
Însă ce faci când simţi că nimic nu mai merge? E plecatul
afară o soluţie? Poate fi... sau poate nu e. Îţi trebuie o doză de curaj şi multă disperare. Disperarea te poate împinge spre lucruri necugetate sau te poate forţa să iei cea mai bună hotărâre din viaţa ta. Disperarea anihilează teama de necunoscut, de eşec... teama a lăsa copilul pe alte mâini.
Alegerea depinde de fiecare femeie/familie in parte. Ceea ce este bun pentru mine, poate să nu fie soluţia ideala pentru tine, şi invers. De exemplu, fetiţa mea e încă micuţă si nu aş avea cu cine să o las. Până acum a stat doar cu noi. Nu avem bunici la dispozitie - soacra e bolnavă, nu se pune problema sa stea cu copilul, iar pe mama nu aş risca sa o las cu fetiţa si cu soţul meu acasă...
pentru că am convingerea indubitabilă că in felul acesta evit izbucnirea celui de-al treilea război mondial! De asemenea, nu aş avea încredere într-o bonă (şi am motivele mele).
În aceste condiţii, m-aş considera o mamă iresponsabilă dacă aş pleca de lângă copil. Chiar dacă intenţiile mele sunt bune, sacrificiul e mult prea mare.
Copilul e cel sacrificat! Iar eu n-am adus un suflet nevinovat pe lume pentru a-l chinui, pentru a-l creşte incomplet, lipsit de iubirea şi căldura sufletească a mamei. Pentru că, oricât de mult ne-am dori, nu putem păstra legătura intactă de la mii de km. Aş câştiga într-o parte doar ca să pierd enorm în altele. Ce folos că i-aş putea oferi fetiţei absolut orice, insă n-aş fi lângă ea când ar aşterne pe hârtie primele litere!? Oare banii compensează lipsa unui părinte (a mamei în special) de lângă un copil?
NU!
Ştiu din experienţă cum e să creşti având o mamă mereu pe drumuri. Rezultatul? Tata a fost lângă mine in cele mai importante momente din viaţa mea, legătura cu mama fiind slabă şi la ora actuală. Acum la maturitate i-am înţeles motivele, însă tot gândesc în anumite momente că se putea şi altfel.
Revenind, nu cred că lipsa unui anumit confort duce la destrămarea unei relaţii, ci mai degrabă lipsa dragostei, încrederii şi a respectului. E adevărat că banii întreţin fericirea, însă cunosc destule cupluri care s-au despărţit după ce viaţa lor s-a îmbunătăţit din punct de vedere material. În plus, timpul şi distanţa nu lucrează întotdeauna în favoarea soţilor. Sunt mulţi aceeia care şi-au găsit "marea dragoste" pe drumul făcut pentru binele copilului. Însă ştim sigur ca micuţul a cerut la un moment dat doar un pantalon mai fistichiu, nu şi un nou tată sau o altă mamă.
Bine, am minimalizat, pentru că nevoile unui copil nu se reduc la o jucărie scumpă sau o haină la modă, însă în aşa ceva se transformă de cele mai multe ori, după ce unul dintre părinţi pleacă din sânul familiei pentru a spori veniturile. Crescând într-o epocă în care aproape totul era interzis ori se putea procura doar pe sub mână, pe mulţi i-am auzit spunând "dacă n-am avut eu, măcar el să nu ducă lipsă". Şi astfel, deşi bine intenţionaţi, unii nu reuşesc să ofere decât o educaţie defectuoasă, învăţându-şi odraslele cu totul de-a gata, având convingerea că totul li se cuvine. Ceea ce mi se pare greşit. Însă, oare cum e mai bine?
Într-un final, rămân la convingerea că fiecare femeie ştie ce e mai bine pentru copilul ei şi va face tot ce-i stă în puteri pentru a-i oferi acestuia o viaţă cât mai bună şi lipsită de griji.
Din curiozitate şi... o oarecare lipsă de ocupaţie, m-am înscris şi eu pe BlogMoney. N-am înteles prea bine cum stau lucrurile pe acolo (neuronul meu e amorţit de la nurofen si paracetamol), dar am făcut ochii maaari la asta: auzi, un post de pe blogul meu valorează 256 de lei (dintr-ăştia noi!).
