Cand mi-am pierdut tatal, am pierdut o lume intreaga. M-am maturizat intr-o clipa... in clipa in care l-am vazut fara viata. Cu o zi inainte vorbisem la telefon, iar acum, il priveam si nu-mi venea sa cred ca nu avea sa-mi mai vorbeasca vreodata. Era cel mai bun prieten al meu...
Acum, imi lipsesc lungile noastre conversatii, glumele si discutiile banale. Imi lipseste zambetul tacut si privirea plina de reprosuri, atunci cand mai dau cu capul in zid. Imi lipsesc sfaturile date cu tact, astfel incat sa nu deranjeze.
Fetita mea isi va cunoaste bunicul numai din poze, si mi se pare ingrozitor... pentru ca stiu cat si-ar fi dorit sa o vada crescand.
Dar n-am sa mai plang... nu mai sunt copil... desi asa ma simt - asemeni unui copil orfan.
Femeia din mine se lupta cu durerea, se lupta sa ramana mama si sotie... femeia din mine s-a maturizat tarziu... si brusc.