Dau onoare pe trei linguri

Cat a fost fetita mica nu am avut nevoie de bona; m-am ocupat eu de ea. Mereu am auzit/citit povesti infioratoare despre diverse bone, una mai "distinsa" decat alta. Am auzit si intamplari frumoase, dar se stie ca lucrurile bune ajung mai greu la urechile publicului, asa incat, am fost cumva fericita ca nu am nevoie de cineva care sa aiba grija de puiul meu.

Numai ca... niciodata sa nu zici niciodata.

Cum mi-am schimbat locul de munca, am realizat cu groaza ca am nevoie de o Mary Poppins. Copila mea e destul de mare pentru a ramane singura acasa cateva ore, dar nu 8-9 ore cum avem noi nevoie cateva zile pe luna.
Am intrebat in stanga, am intrebat in dreapta, si "norocul" ne-o scoate in cale pe EA. Tinerica si dornica sa isi gaseasca un copilas de care sa aiba grija. Avea recomandari destul de bune si era nerabdatoare sa se faca placuta iar noi hotarati sa ne lasam cuceriti. Big mistake!
Cum urma sa lasam o straina in casa noastra, mai toti cunoscutii ne-au sugerat sa lasam ceva bani aruncati neglijent prin casa, sau vreun cercel mai interesant ratacit din intamplare prin vreun colt. Ne-am spus ca exagereaza lumea, dar...

Ei bine, dupa o zi petrecuta cu Andreea, banii "rataciti" erau la locul lor. Mai putin o sticla cu vin si o parte din tacamuri.
Am aflat ulterior ca Mary Poppins a noastra isi petrecuse ziua in bucatarie cu fereastra deschisa, la tigara, iar copila mea a stat singura in camera, cu caloriferul inchis de "isteata" care iubea copiii mai presus de orice. Cum Andreea abia se refacea dupa o bronsita urata capatata pe la scoala, frigul indurat in ziua respectiva i-a pus capac. Bineinteles ca s-a imbolnavit din nou si de atunci ne chinuim noapte de noapte cu febra, vizite la doctor si cu medicamente.
Pe hotomanca n-am mai chemat-o. Am gasit pe altcineva la foc automat. De data asta am avut noroc, doamna care vine acum la noi se poarta foarte bine cu fetita, dar duce povara neincrederii care a pus stapanire pe mine.

Am vorbit cu persoana care mi-a recomandat-o pe mary poppins cea tanara si plina de viata si i-am spus sa n-o mai trimita si in alta parte ca se face de ras. Nu i-am detaliat activitatea don'soarei din ziua respectiva, i-am spus doar ca s-a purtat foarte urat.
Ma tot intreb de atunci, cum naiba o fi sa te faci de ras pentru cateva tacamuri? Adica... ce a fost in capul ei? Ceva bun... e clar ca nu.
De educatie nici nu mai vorbesc. 

Mai pute-ti?

Am descoperit cel mai interesant si mai util blog din cate exista. Sigur mai sunt si altele, dar aici a fost dragoste la prima... citire .

Textul e absolut fabulos!

Întrebări existenţiale

De vreo două săptămâni coloana mea vertebrală a căpătat personalitate şi se încăpăţânează să reziste cu succes la toate tratamentele prescrise de doctor. În consecinţă am fost nevoită să mai staţionez prin pat o vreme, şi odată cu drumurile făcute la medic, diverse investigaţii şi o atentă documentare asupra problemei, am reînnoit şi relaţia cu televizorul. Biata telecomandă suferă în tăcere alături de mine atunci când îmi încape în mâini. 

Numai că, tot răul spre bine. Am realizat cu surprindere că Andreea cunoaşte mai bine decât mine canalele tv. şi că ştie pe de rost spoturile publicitare. Mai mult decât atât, le analizează şi caută o logică în mesajul transmis. 

Iar eu eram foarte mândră de faptul că nu-mi intoxic odrasla cu prea multe ore de tv...

Se pare însă că cei mici au metodele lor de a combate grija părintească, în acest caz o memorare rapidă a reclamelor a fost lovitura de graţie pentru mine. Aşa se face că într-o bună zi, cu nasul băgat într-un teanc de reviste, trei dinozauri şi două maşinuţe (persoană ocupată nevoie mare!), mica făptură întreabă:

- Mami... sărut înseamnă pup?

- Ăă, da. Am răspuns cu o uşoară strângere de inimă. Copila mea creşte... De ce întrebi?

- Păi... zice total confuză, ce mare scofală e să-ţi reuşească un pup? Cum să simţi că rămâi fără aer doar de la un pup?!

Tot omul care a stat măcar o oră în faţa televizorului ştie reclama de la Vodafone, cea cu scafandrul. Eu abia am aflat de ea.

M-am întrebat dacă e cazul să-i explic mai detaliat despre ce e vorba... şi am decis să mai amân. Deşi am impresia că timpul nu are răbdare.

Şi asta îmi aminteşte de videoclipul următor:

Isn't Love Sweet?

    Am citit la Tina un articol care m-a distrat teribil. Revolta ei la romantismul exagerat al unora mi-a amintit de o întâmplare veche.

Prin clasa a noua am avut o colegă de clasă, Aurora. Cred că am fost colege doar pentru un an sau doi. Am reîntâlnit-o după vreo 6 ani pe coridorul unei instituţii. Eu aşteptam la un birou, ea la altul. Cum sunt sociabilă din fire şi mă plictiseam teribil, am intrat în vorbă cu ea, care abia aştepta să fie abordată.

    După cinci minute deja îmi povestea despre dragostea vieţii ei, Costeluş. Un băiat de pus la rană. Era norocoasă că-l cunoscuse. O iubea ca pe ochii din cap şi o răsfăţa mai ceva decât o răsfățase vreodată maică-sa.
    Totuşi, ceva le umbrea dragostea. Costeluş era mai mare cu 8-9 ani şi burlac fiind, mai călca pe bec. Adică, mai la o bere cu băieţii, mai la un pescuit... şi alte alea. Nu prea-i conveneau prinţesei "năravurile" lui Fătfrumos (chiar dacă la ora actuală o suna şi îi cerea voie să iasă cu prietenii, plus că întreba câte beri avea voie să bea) era hotărâtă să pună piciorul în prag imediat după nuntă.

    - Dar vă căsătoriţi? întreb eu ca... omul trezit din reverie, pentru că tocmai îmi spusese că se cunoscuseră de puţină vreme, prin intermediul unei mătuşi. Mătuşa era a lui fătfrumos şi era îngrijorată că-i trece vremea băiatului şi o ia pe căi greşite cu băutura şi golanii, aşa că i-a căutat o fată bună. Şi i-a găsit-o pe cea mai bună! Pe Aurorica (aşa o alinta Costeluş).

     - Daaa... vine prelung răspunsul. E cazul! El îmbătrâneşte şi eu tre' să mă strâng de pe drumuri.

............

Vând fân

      Mi-am deschis amanet. E un loc foarte special. E de amanetat ciorapi.  

Mi se pare   mornal  nomral  normal ca lucrurile să fie bine făcute. E firsc  friesc firesc! Îmi cam fug ochii... cred că de prea multă muncă.   

Să proiectăm, zic...