Gandurile mi se invart prin cap intr-o viteza ametitoare, sunt atat de stridente...
Imi pare ca lipsesti de langa noi de cateva clipe... uneori pare o eternitate. Nu pot sa uit ultima noastra conversatie si lacrimile isi fac mereu loc in coltul ochiului. Dorul ma copleseste si golul lasat in urma ta, doare. Lupt pentru a nu ma lasa doborata de tristete, stiu ca nu ti-ar placea. Inca nu-ti pot privi fotografiile si de fiecare data cand vorbesc despre tine, imi tremura vocea, asa ca incerc sa nu fac asta prea des...
Si totusi... simt nevoia sa iti vorbesc, asa cum obisnuiam. Nu stiu cum sa fac asta. As avea atatea sa-ti spun!
Cu pasi mici, am inceput sa imi construiesc un nou viitor. Si, desi greu, inceputul pare promitator. Nu stiu nici eu prea bine ce anume ma motiveaza. Poate speranta ca de undeva, ma vezi si tu si te bucuri pentru mine, pentru ca, mandru, stiu sigur ca ai fi. Da, taticul meu scump, ai fi mandru de femeia in care se transforma incet, dar sigur, fetita ta. Dar tu stiai, nu-i asa? Tu stiai dinainte ce forta se ascunde in mine. Pacat ca maturizarea a venit dupa ce tu ai plecat dintre noi...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu