Clipe de tristete, clipe de singuratate. Uneori sunt linistite, alteori sunt ca o furtuna. Trairile sunt atat de intense si gandurile sunt atat de stridente incat simt ca ma pierd intr-un univers al meu. Universul autocunoasterii. In ultimul timp, a devenit al durerii.
Inot intr-un ocean de tristete si de multe ori obosesc... simt ca ma inec... dar cateva cuvinte din trecut ma salveaza mereu. Sunt cuvintele unui om care a crezut in mine si stia ca nu-l voi dezamagi. Sunt cuvintele spuse de tatal meu atunci cand m-a strans pentru ultima oara in brate, parca si-ar fi luat ramas bun... Acum l-as intreba unde a vazut atata putere, pentru ca sunt momente in care simt ca ma prabusesc in cea mai adanca prapastie a deznadejdii.
Si gandurile asurzitoare isi fac loc tot timpul in mintea mea. Atatea intrebari fara raspuns se perinda obsesiv prin fata ochilor mei...
Oare visez? Daca deschid ochii, doua manute pufoase ma mangaie pe frunte. Este micul meu ingeras. Imi spune ca ma iubeste si-i intorc zambetul. In acel moment stiu ca nu am dreptul sa renunt la nimic si forta pe care mi-o da dragostea unui om, ma intoarce la realitate si atunci se formeaza din nou intregul. Intregul care imi da energia de a merge mai departe.
